Iubitul perfect

duminică, 24 iulie 2016

Dacă aș fi băiat, cred că aș fi un iubit foarte bun.
Aș vorbi mereu frumos cu fata pe care o iubesc. I-aș da mesaje drăguțe uneori, ca să o surprind. Dimineața sau în miez de noapte sau oricând.
I-aș cumpăra flori, dacă aș ști sigur că îi plac. Și nu 1000 de trandafiri, nu 300 de buchete de crini, nu o orhidee într-o cutie. I-aș lua cele mai simple și mai frumoase flori. Pentru că și ea este așa: simplă, sensibilă, frumoasă. Și i-aș spune asta când i le ofer. Poate, uneori, chiar i-aș lua o plantă în glastră, ca să aibă grijă de ea. Asta fac femeile, mereu au grijă de câte ceva.
I-aș face mereu poze pe ascuns. Când o consider eu drăguță, când nu e aranjată, când nu poartă cele mai bune haine ale ei, când gătește ceva pentru mine.
Aș vorbi despre ea într-una. Aș lua-o peste tot cu mine. Să știe toți că e a mea.
Aș putea să o învăț tot ce știu eu, tot ce nu știe ea. Iar eu aș învăța de la ea. Mereu avem de învățat ceva de la celălalt.
Nu aș face-o să plângă. Și dacă plânge, aș ține-o în brațe până e pregătită să vorbească.
Nu aș forța-o să facă nimic din ce nu vrea, dar nici nu aș lăsa-o să se teamă de ceva.
Aș apăra-o în fața oricui.
I-aș face cadouri mici, lucru pentru care fața ei s-ar îmbujora imediat și mi-ar sări de gât.
Aș dansa cu ea. Oriunde. Și pe stradă.
M-aș plimba cu ea.
M-aș îmbrăca elegant ca să mă asortez cu ea, pentru că știu că adoră asta.
Aș sta treaz unele nopți să o mângâi pe frunte și să o privesc cum doarme.
Aș veghea asupra ei dacă ar fi bolnavă.
I-aș complimenta ținutele.
Aș vorbi cu ea despre orice.
Aș călători cu ea prin lume.
Aș ști când trebuie să tac și când să îmi susțin opinia, care oricum ar fi corectă.
Aș ști când trebuie s-o las în pace și să nu mă cert cu ea, pentru că oricum, dacă a greșit, își va cere scuze mai târziu.
Aș cumpăra orice pentru ea. De la o bomboană, la o rochie până la o insulă. (și dacă nu îmi permit o insulă adevărată, aș construi una din carton în curtea din spate, doar pentru că știu că gestul îi va părea atât de drăguț că nu va mai vrea nicio altă insulă reală.)
Aș face-o să râdă.
Aș ști când e geloasă și i-aș dovedi că nu are de ce.
Aș încerca tot timpul să o cuceresc, chiar dacă e deja a mea.
Aș ști că uneori trebuie să par inabordabil doar ca să se distreze și ea.
Aș face glume, aș păcăli-o.
Aș ține minte lucruri mărunte, ca să o surprind când crede că le-am uitat. (le-aș nota undeva, doar să nu le uit)
Aș păstra intactă încrederea ei în mine.
Aș avea încredere în ea.
Nu aș minți-o.
Aș iubi-o mult de tot. Și i-aș spune asta când se așteaptă mai puțin.


Dar sunt fată. Și spun că aș fi iubitul perfect tocmai pentru că sunt fată și știu exact ce vrem noi fetele, ce ne place, ce urâm, după ce murim.
Dar dacă m-aș fi născut băiat, nu aș fi știut niciodată atât. Pentru că nu este în natura lor să fie așa cum vrem noi. Băieții sunt băieți și sunt minunați așa cum sunt ei. Mai ales când nu sunt în preajma prietenilor lor.
Și băieții știu să iubească. Poate că ei iubesc altfel, dar cu aceeași intensitate. Sunt mai reci, mai distanți uneori, dar sunt și mai raționali. Mai calmi. Ei nu își fac o mie de scenarii în cap. Nu se enervează din nimicuri și de-aia sunt mai puțin arțăgoși.
Și băieții știu că ne plac florile dar nu le cumpără toți. Știu că ne plac cadourile mici dar nu se pricep să le facă. Nu așa cum le facem noi. Doar că ei nu știu că noi iubim gestul lor, că noi îi iubim pe ei, nu obiectul, "cadoul" în sine.

Problema la noi e că vrem mereu ceva de la ei. Dar nu ne gândim că poate nu vor să facă asta, sau poate că vor să facem și noi chestii pentru ei. Da, bine, poate nu o insulă în curtea din spate, dar chestii mici. Spre exemplu, să le luăm lucruri care le-ar plăcea lor, nu nouă. Huse pentru scaunele de la mașină. Bere. Bilete la un film pe care îl așteaptă demult. De ce mereu să cumpere băiatul bilete și să ducă fata la film? După mine, toată treaba asta cu băieții invită fetele în oraș, băieții plătesc cina, băieții duc fetele la plimbare și la film e din secolele trecute. Recunosc, uneori îmi doresc să mă fi născut în secolele acelea. Dar azi nu mai e așa. Egalitate, they say. Da, e frumos să fii scoasă în oraș, dar acasă fă tu lucruri pentru el.
Ei ne admiră uneori. Dar noi avem impresia că nu o fac și de-asta nu vedem când o fac! Sunt mândri de noi și se simt fericiți. Doar că nu ne zic asta, poate ca să nu ni se urce la cap. Dar unii din ei sunt blegi tare și nu zic niciodată ce simt. Și dacă nu ne zic ce simt, noi de unde să știm? Și vice-versa. Cum am mai zis, ei nu gândesc mai mult decât trebuie și nu analizează 2 cuvinte de 1000 de ori. Ca noi... Dacă le spunem că îi iubim, dacă le arătăm că îi iubim, o știu. Dacă nu, nu. Simplu.

Ce bine ar fi să ne gândim și la celălalt înainte să judecăm, înainte să vrem ceva. Nu există iubitul perfect sau iubita perfectă, pentru că nu există om perfect. Dar putem încerca să fim mai buni unul cu celălalt. Nu e deloc greu să iubești cu adevărat și nu e deloc ușor.

Listen to the oldest lady

duminică, 28 februarie 2016

Have you ever wondered why you constantly feel drawn to that one person you think you love? Have you ever asked yourself why do you feel he holds in his big, strong hands your mind, your soul, your will and even your body like you belong to him? And you simply know that no matter what, you do belong to him. How is that?
 It is not the fact that you cannot leave, but you do not want to. Deep inside, you are sure you cannot leave, indeed. Your body aches every time you are apart. You are cold under the blanket, it seems too hot outside in the freezing  wind, you feel alone surrounded by people and you cannot think of anything else than his soul or his voice. You go to bed wondering if he is fine, happy, hungry, cold, alone and so on. You wake up in the middle of the night crying, realizing you fell asleep again without telling him “Good night! I love you!” You fall back, you dream of him. Every.single.night.
Why do you organize your whole day, week maybe, by his plans? Why do you try to find daily a way to go see him? You have to buy bread? Why buying it from the closest shop? No. You go to the closest shop to his place.  Just so you can say “I was nearby and I decided to see you”. What a lie, you little bloody in love girl.
You want to do everything with him, every little thing that crosses your mind and seems either interesting or funny. You picture your future days by his side. And they look gorgeous.
You also have moments when you cry. Because of him, because of the circumstances, because of yourself. There are moments in time when you doubt you love him. And you cry even harder then. You know it is a lie, a huge lie. You feel you love him and you are ready to prove anyone who doubts. Even yourself.  But you have to admit that there are times when he makes you doubt his love. Involuntary, of course. He just does not realize. He is a boy. Probably boys do not overthink like girls do. You lay down a while, think, analyze and cry to the conclusion that it was a misunderstanding. You see him again, his eyes talk to you and the sound of his heart’s beats did not change. He loves you. Like he always did.  Even more every day. Who knows?
In fact, why do you love him? The most complicated simple question. Why do you love this man? The answer can take a small fraction of a second or it can take your whole life to explain.  Besides that, you do not actually know why you love him. You just do. And that, my friend, is what love does to people. Your souls are made of the same material. Once they were one single soul. This is why you both are drawn to each other. And even when you want to leave, there’s something holding you back. Your soul loved his long before your bodies met.
You never thought of that, did you? Why do you think you desire him? Why do you wake up in the morning thinking of him, of what you both did recently? Why do you want to do it all over again? For pleasure? No. Bullshit. Your souls tend to be one again. How can two souls be one if they are trapped in separate bodies? They have to be one body. And we all know how that can be done.

This is why you love one man and one alone. And this is why he loves you and you cannot doubt that.  Because he’s you. And you are him. End of story. 

Începuturi

duminică, 25 octombrie 2015

          M-am gândit de atât de multe ori cum ar fi să ai în viață șansa de a o lua de la început. Nu mă refer la toată viața, ci doar la anumite aspecte, cum ar fi modul în care te-ai prezentat lumii, unui colectiv sau unei persoane. Să fim serioși,  de câte ori nu ne-am dorit fiecare dintre noi să ne fi comportat altfel?...
          Când eram în ciclul gimnazial eram o tocilară. Nu râdeau de mine colegii, dar nici nu mă luau în serios. Apoi m-am interiorizat, am devenit dark și am provocat lumii un șoc. M-au luat peste picior.
          A început perioada liceului, m-am păstrat și prezentat dark, dură, autoritară. Toți m-au respectat involuntar, mai mult sau mai puțin. Dar am obosit să fiu așa. M-am "recolorat" și am revenit la a fi drăguță și "de treabă". M-au inclus mai mult în grupurile și discuțiile lor.
          Începuse să îmi placă această stare a personalității mele exact când ea s-a terminat. Am plecat la facultate și, evident, colectivul s-a schimbat. De teamă să nu fiu luată de fraieră (pentru că arăt ca un copil de 14 ani și par tocilară), m-am prezentat, din nou, dură și autoritară. Totuși, mă înțeleg cu toți,  în diferite "măsuri"; toată lumea respectă pe toată lumea etc.. Dar acum îmi pare rău că nu m-am prezentat așa cum sunt eu: puțin din toate. Dacă aș renunța complet la această duritate ar concluziona toți că sunt o mincinoasă și acest lucru va distruge posibilul meu viitor vesel, înțelegerea și respectul. Bine, acum, nu ar fi chiar o minciună. Sunt o persoană destul de dark. Dar nu mereu. Sunt o prințesă dark îndrăgostită,  emotivă până la cer și înapoi, ascult rock, trap și Selena Gomez, iubesc animalele, plâng la reclame, am papuci roz, dorm cu un ursuleț de pluș și mă îmbrac 90% din ocazii în culori închise. Super. Ce-ar înțelege oamenii, dacă ar ști toți? Că sunt un om ca toți ceilalți. Un amalgam de sentimente contradictorii, dorințe,  pasiuni, defecte și calități, cu o mare interioară extrem de agitată, nesigură de viitor.
          Acum, la 19 ani și un pic, am înțeles cu adevărat  un lucru destul de important, zic eu. Nu trebuie să te prefaci a fi altceva în fața nimănui. Ești ceea ce ești, te poți îmbunătăți dacă e cazul, dar trebuie, întâi, să te accepți pe tine însuți. Dacă știi ce ești, cum ești, te pui în valoare și ceilalți vor face la fel. Suntem oameni. Unici, frumoși, compatibili, doritori de companie. E greu să schimbi o primă impresie, dar nu e imposibil.  Fii tu însuți, fii cea mai bună variantă a ta!

Moral sau imoral?

joi, 17 septembrie 2015

          Conceptul de moralitate a fost îndelung dezbătut în toate ramurile societății, în special cele care implica relații interumane. Totuși, acest termen, "moral", nu a primit încă o definiție clară și nici nu poate fi asociat doar anumitor fapte deoarece omul prezintă subiectivitate în tot ceea ce face și gândește. Prin urmare, ceea ce este moral pentru o persoană nu este în mod implicit moral și pentru o alta. Dacă analizăm această afirmație și o supunem mai multor exemple reale, s-ar putea să ajungem la concluzia că în lume este haos și neînțelegere. Bineînțeles, în lumea noastră este haos și este și multă nedreptate, conflicte din belșug, dar în cadrul societății au fost stabilite gesturi care nu sunt morale printre care se numără eutanasia umană, clonarea, avortul, sinuciderea etc.
          Din punctul meu de vedere, avortul este o faptă plină de imoralitate. Avortul presupune a ucide o ființă care nu a apucat încă să se nască. Așadar, avortul e o crimă. 
          Desigur, există mai multe unghiuri din care poate fi analizat acest gest, de a face avort.
          În primă instanță, vorbim despre avortul spontan, pe care îl produce însuși corpul mamei. Nu este foarte științific explicat dar eu cred că este alegerea destinului, a naturii umane. Sunt șanse foarte mari ca acel copil, dacă s-ar fi născut, să fi avut mari probleme de sănătate sau poate chiar să nu fi trăit. Aici intervine selecția naturală. Nefiind decizia mamei sau a medicilor, avortul, în acest caz, nu poate fi considerat nici moral, nici imoral.
          În al doilea rând, se poate discuta despre avort în cazul unui viol sau, pur și simplu, al unei sarcini nedorite. Aici, avortul este imoral. Desigur, și violul este imoral, dar mergând pe premiza că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, nicio tânără nu are dreptul să facă avort. Chiar dacă este dificil de trăit la o vârstă fragedă cu o sarcină, respectiv cu un copil, acea ființă a fost concepută fără voia ei. Și are dreptul la viață. De multe ori, însă, s-a întâmplat ca mama tinerei însărcinate să ia decizia avortului. Lucru care, iarăși, nu este moral. Tânăra, cu sau fără voia ei, a ajuns să poarte în pântece o ființă care va crește, va stabili o legătură permanentă cu mama sa și care îi va schimba viața. Dacă tânăra sau familia ei nu vor sau nu își permită să întrețină un nou-născut, îi pot găsi o familie adoptivă. Cu toate că nici a părăsi "trup din trupul tău" nu este moral, este mai bine decât să îl ucizi...
          Și nu în ultimul rând, avortul recomandat de medici. Chiar dacă în urma unor analize și teste se dovedește posibilitatea ca micuțul să fie bolnav pe parcursul vieții sau să nu trăiască mult, eu consider că niciun om nu are drept de viață și de moarte asupra altui om, mai ales unui nenăscut încă. Mai mult, pentru a evita astfel de situații și decizii, părinții pot să facă analize pentru a afla dacă un eventual copil ar fi sănătos. Dacă nu, e mai moral să adopte un copil născut și abandonat.
          În concluzie, eu consider că avortul este 100% imoral. Nu avem dreptul de a ucide un nenăscut, nu avem dreptul de a ucide rodul unei iubiri sau al unei greșeli. Pruncul este inocent. El trebuie să se nască, dacă soarta asta a decis. Noi, oamenii, nu avem decât rațiunea și sentimentele, pe care trebuie să le folosim cu înțelepciune pentru a nu fi pedepsiți mai târziu, pe orice cale...

Înălțarea ființei

duminică, 24 mai 2015

          A iubi, iubire. Cel mai frumos verb și noțiunea cea mai nobilă, care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Iubirea este sentimentul deplin, înălțător și dătător de sens vieții noastre vremelnice, contribuind, în final, la preschimbarea efemerității în eternitate. Cu toții știm că iubirea nu poate fi, totuși, explicată. Ea are tot atâtea definiții câte inimi sunt în această lume. Eu consider că iubirea e cea care îl conduce pe om la starea perfectă în care se poate contopi cu jumătatea sa, adeverind mitul androginului.
          În primul rând, începând cu scriitori din Evul Mediu precum Dante, până la romantici, realiști și contemporani, iubirii i s-au atribuit diverse definiții și trăsături. Aligheri ne învață că iubirea are puteri nebănuite, e capabilă " să miște Soarele și celelalte stele." Jose Ortega, în "Studii despre iubire", definește iubirile ca fiind "istorii mai mult sau mai puțin agitate ce survin între bărbați și femei." Din acest studiu se desprind numeroase aspecte ale iubirii: "nu doar bărbatul iubește femeia și femeia pe bărbat, ci iubim arta, știința, mama își iubește fiul și omul religios îl iubește pe Dumnezeu." Mai mult, fiecare dintre noi are propriul mod de a iubi.. Suntem unici. Noi nu ne asemănăm ci ne înțelegem, ne potrivim. Se spune, de asemenea, ca opusele se atrag. Eu contest acest lucru. Spre exemplu, cum putem crede, bazându-ne pe un proverb și pe două, trei excepții, că o judecătoare ar iubi un criminal sau că o pacifistă s-ar îndrăgosti de Hitler? Iubirea, însă, nu ține cont de proverbe precum cel de mai sus și nici de scriitori ca Nichita Stănescu, care afirma "Suntem ceea ce iubim." Iubirea se înfiripă în cele mai neașteptate situații și între cele mai neobișnuite persoane. Uneori, ea atenuează opozițiile și le determină să se atragă până la complementaritate, alteori amplifică asemănările pentru a reconstitui androginul.
          Pe de altă parte, în viziunea romanticilor, iubirea pământeană reprezintă forma de atingere a absolutului. Chiar dacă este un sentiment rar ce presupune devotament complet, loialitate, respect și înțelegere, dacă este cu adevărat profundă poate schimba mentalități, doborî bariere; poate să înnobileze sufletul uman și să îl determine să facă sacrificii, să devină mai bun. Există, totuși, din nefericire, o posibilitate ca o iubire doar să pară adevărată. Din momentul în care, în cazul unei dificultăți întâlnite pe parcurs, unul dintre cei doi îndrăgostiți cedează, nu putem vorbi de două jumătăți. Cea mai des întâlnită dificultate este monotonia. Atunci când ne asemănăm prea mult ne plictisim de celălalt? Cum putem asocia o astfel de idee cu "iubirea adevărată" și cu "reconstituirea întregului"? Acesta e motivul pentru care nu cred că "suntem ceea ce iubim". Din contră, iubim la celălalt ceea ce lipsește din noi și simțim nevoia de a ne regăsi și reuni prin iubire. Dacă am analiza vechile scrieri și percepțiile contemporanilor am concluziona că oamenii nu ar fi existat fără iubire. Dumnezeu l-a creat pe Adam din iubire și pentru că l-a iubit, i-a oferit-o pe Eva. Iar cei doi și-au unit întâi sufletele și apoi trupurile. Julius Evola definește dragostea a fi "contactul dintre două epiderme și schimbul dintre două fantezii". Oamenii se îndrăgostesc, în final, de persoana potrivită și trăiesc prin iubire. Iubirea adevărată nu ține cont de lucruri materiale sau de aspectul exterior. Cum spunea Stendhal în "Teoria Cristalizării", "Frumusețea nu e doar în ochii pe care îi privești, e și în ochii cu care privești." *
          În concluzie, noi, oamenii, suntem ființe care iubesc. Ne căutăm jumătatea până la final, chiar dacă, de multe ori, suntem înșelați de propria inimă, slăbită din cauza separării de celălalt. Iubirea e un sentiment prea solid, complex, amplu ca să îi putem percepe toate valențele. Din iubire am fost creați, cu iubire trăim și prin ea atingem absolutul. Ea ne consumă viețile dar fără ea nu am putea trăi. Iubirea creează armonia din Univers și energiile care ne animă.

Ultima speranță

          Trebuie să îi fim foarte recunoscători ceasului care sună dimineața. M-am gândit de mai multe ori că ar fi mai ușor să nu îi mai setez alarma deloc decât să îl arunc de toți pereții atunci când eu sunt foarte obosită și el sună și sună și sună și îmi pare că o face intenționat. L-am personificat întocmai pentru că nu este doar un obiect care face zgomot dimineața la o anumită oră. Știați că există posibilitatea ca ceasul deșteptător să fie unica noastră salvare dintr-un vis în care urmează să se întâmple ceva rău? (mai ales dacă locuiești de unul singur)
          Chiar dacă se spune - și s-a dovedit - că în momentul în care suntem adânc prinși într-un vis integrăm auditiv sunetele din apropierea noastră și le considerăm a fi parte din acțiune, alarma produsă de ceas este prea puternică pentru ca mintea noastră să o ignore la nesfârșit. Există o singură clipă pe parcursul visului în care sunetul alarmei pare foarte real, prea real ca să poată face parte din vis. În mod uimitor,  mintea noastră se poate salva singură dacă este cât de puțin influențată de acest mic ceas agitat.

Banii şi fericirea

sâmbătă, 26 aprilie 2014

     Ai simţit vreodată că nu vrei să te mai întorci acasă? Ai avut nefericirea de a trece zilnic prin nişte stări care te doboară de tot? Ai avut parte de ţipete, nervozitate şi răceală zi de zi, la aceleaşi ore, în aceleaşi situaţii? Te-ai simţit vreodată atât de enervat/ă încât să-ţi vină să ieşi afară şi să te întorci când se vor linişti apele? Ai crezut, măcar pentru o secundă, că ai vrea să trăieşti o perioadă în altă parte, cu alţi oameni? Ai simţit vreodată cum toată bună-dispoziţia şi fericirea pe care le-ai acumulat de-a lungul zilei dispar imediat ce vezi figura tristă a mamei tale pe care scrie cu cerneală incredibil de vizibilă "AMĂRĂCIUNE", "GRIJI", "SUNT SĂTULĂ", "STRES"? Ai simţit durerea în interior când ai descoperit că nu poţi face nimic să-i schimbi starea? Nu poţi rezolva nimic nici dacă încerci. Şi atunci te enervezi...
     Ai vrut vreodată să-l iei de mână şi să-i spui să te ducă departe, să te ascundă? Ai vrut...? Ai ajuns să plângi? Ai ajuns în halul în care nu-ţi mai pasă de nimic şi de nimeni? În-afară de persoana lui, nimic altceva nu prea te mai face să zâmbeşti? Chiar aşa, când zâmbeşti nu te temi că vine seara şi că iar se vor instaura tristeţea şi stresul?... Dacă nu, atunci mă bucur enorm pentru tine.

Te-ai gândit că toate lucrurile rele de mai sus se întâmplă când nu ai bani suficienţi ca să trăieşti? Să-ţi ajungă banii să plăteşti facturile lunare şi să cumperi mâncare nu înseamnă să trăieşti... înseamnă să supravieţuieşti. Oamenii nu ar trebui să fie aşa dependenţi de bani dar atunci când deschizi uşa frigiderului şi e gol, nu e chiar cea mai adâncă fericire. 
Toţi cei din jurul tău vor bani. Mulţi bani. Doar prietenii se lipsesc de banii tăi.. dar prietenii sunt cu mult mai puţini decât banii tăi. Şi dacă stai să te gândeşti, mai bine te-ai lipsi de unii prieteni.

Nu zic că tre' să te speli în bani dar nici să fii pe minus. Dacă îţi rămân bani cât să-ţi cumperi o îngheţată eşti ok.. Dacă eşti ok poţi fi uşor bine-dispus de cei care ştiu să te bine-dispună. Când eşti bine-dispus aproape zâmbeşti. Dacă zâmbeşti îi faci fericiţi pe cei care te iubesc. Implicit, fericirea lor te fericeşte şi pe tine. Dacă eşti fericit nu eşti nervos, nu ţipi, nu te cerţi, eşti optimist, rezolvi probleme....

     Dar dacă nu ai bani nici cât costă o îngheţată... mai ales în perioada asta când, aparent, toţi avem nevoie de bani ca să fim fericiţi...
Nu ai cum să fii fericit când nu ai avut bani să-ţi plăteşti curentu’ şi acum nu mai poţi să intri pe mess sau, pe viaţa ta, facebook-u’! Nu ai cum să fii fericit când nu ai bani să-ţi iei o sticlă cu apă şi simţi că nu mai poţi. Nu ai cum să fii fericit când promiţi că te întâlneşti cu cineva dar nu ai bani să-ţi cumperi bilet de autobuz, dar nici pe jos nu poţi merge că e zăpada de trei ori cât tine. Nu ai cum să fii fericit când deschizi frigiderul şi e gol. Nu ai cum să fii fericit când îţi auzi din întâmplare părinţii că se ceartă şi nu mai ştiu din ce să plătească datoriile şi împrumutul la bancă. Nu ai cum să fii fericit când auzi cum îi „chiorăie maţele” căţelului şi tu nu ai mâncare nici pentru tine. Nu ai cum să fii fericit când stai cu 3 lei în buzunar de o săptămână şi aştepţi zadarnic să se înmulţească!

     Toată lumea spune că banii nu aduc fericirea... dar nici nu o gonesc.
A fi fericit presupune cu totul altceva faţă de ce-am zis eu mai sus. Desigur, nici eu nu ştiu, de fapt, ce este aceea fericire. De un' să ştiu eu asta? Dar ştiu sigur că tot ce obţii cu ajutorul banilor va rămâne aici, pe Pământ, când tu nu vei mai fi. Asta.. ei bine asta ar cam trebui să ne determine să nu mai fim atât de dependenţi de bani. Şi totuşi suntem. Suntem pentru că trăim într-o ţară frumoasă condusă de nişte... nu zic ce..că dacă îmi citeşte blogul vreun "mare" n-am bani să plătesc amenda. Suntem pentru că părinţii noştri au salarii mizere din care trebuie să întreţină o familie. Suntem pentru că după ce ne terminăm studiile rămânem ca proştii în stradă pentru că nu ne angajează nici dracu' "pen' că n-avem experienţă"!...



Gate

vineri, 28 februarie 2014

      A deschis ochii şi a văzut cerul brăzdat de mai multe linii negre, unele mai groase, altele mai subţiri. S-a ridicat încet, căci rănile încă o dureau. S-a analizat cu atenţie deşi privirea îi era încă înceţoşată; voia să vadă dacă mai sângerează, sau dacă mai are ce sângera… S-a scuturat de praf şi a plecat de lângă gura de canalizare. Aparent, vechea poveste cu “lumea de dincolo se află foarte adânc sub pământ şi poţi ajunge acolo prin canalizare” era adevărată.
      A mers puţin, a urcat 44 de trepte şi a descuiat o uşă. Era acasă. După atât amar de vreme era acasă. Şi-a scos ultimele bucăţi de haine şi a intrat în cabina de duş.
      La ora 13, când frigul nu mai este atât de năprasnic, ea stătea în staţie. Paltonul şi ghetele îi confereau un aspect puţin prea elegant pentru o amiază de sâmbătă. Dar, până la urmă, poate avea o întâlnire de afaceri… Oricum, oamenilor din jur, oamenilor care se holbau la ea, nu le păsa cu adevărat. Doar se holbau pentru că erau nişte dobitoci. S-a urcat în autobuz, şi-a aranjat o şuviţă din părul ei şaten, admirându-şi chipul reflectat în geamurile relativ fumurii. A zâmbit unei bătrâne şi şi-a aranjat mănușile de piele. S-a uitat la toţi oamenii din autobuz, la cei care treceau pe stradă, la cei care o priveau. Surâdea şi îşi spunea, ca pentru sine, “Niciunul din oamenii aceștia nu are habar ce e dincolo…”

Lumea o studia. Era elegantă, frumoasă, curată. Demnă. Dar nimănui nu îi trecea prin cap că Layla părăsise iadul în urmă cu 6 ore.


Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc.

joi, 27 februarie 2014

Îl iubesc când îl zăresc în depărtare şi îl iubesc când ne îmbrăţişăm strâns.

Îl iubesc când mâncăm împreună şi când murim de foame împreună.

Îl iubesc când mă înalţă la Ceruri prin cuvintele lui şi îl iubesc când mă reduce la tăcere cu un singur gest al mâinii.

Îl iubesc când mă laudă dar îl iubesc şi când mă ceartă.

Îl iubesc când e serios şi îl iubesc când râde cu lacrimi. Da, îl iubesc şi în extrem de rarele momente când plânge.

Îl iubesc când e elegant şi îl iubesc în pijamale.

Îl iubesc când vorbeşte frumos şi îl iubesc şi când scapă expresii... licenţioase.

Îl iubesc când mă ignoră şi îl iubesc când moare după mine.

Îl iubesc când e lângă mine şi îl iubesc şi când e departe, pentru că ştiu că e doar al meu.

Îl iubesc când mă judecă şi când mă susţine.

Îl iubesc în preajma tuturor oamenilor şi la fel de mult îl iubesc şi în intimitatea sufletelor noastre.

Îl iubesc.

Îl iubesc în vis, îl iubesc şi în viaţa reală.

Îl iubesc dimineaţa, îl iubesc în miezul zilei şi îl iubesc și în întuneric.

Îl iubesc la 3 dimineaţa, la 4, la 5.
Îl iubesc azi, acum.
Îl voi iubi şi în momentul următor şi-l voi iubi şi mâine.
Îl voi iubi în mod neîntrerupt şi neinfluenţabil până la sfârşitul zilelor. Şi-l voi iubi şi după asta.

Dacă lumea ar fi...eu aş fi...

marți, 28 ianuarie 2014

"Dacă lumea ar fi exact aşa cum pare, ţi-ar plăcea să rămâi aşa cum eşti?"
"Iaute unghiile, de ce mi-or fi crescut ele ca la vii şi nu ca la morţi?"

Dacă lumea ar fi un spital, eu aş fi bolnavul.

"Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele
Ziua mă doare Soarele
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi când m-am născut."
(MarinSorescu, Boala )

Dacă lumea ar fi o editură, eu aş fi redactorul
şi-aş publica arta ce vine de la micile genii.

"Lumea se uită foarte ciudat la mine pentru că port ochelari de soare mai tot timpul. Port ochelari de soare când mă spăl pe dinţi, când fac duş, când îmi pieptăn părul! Port ochelari la răsărit şi la apus. Port ochelari în încăpere şi în maxitaxi. Port ochelari seara. Şi am purtat şi ochelari de soare noaptea. Şi o să-i port şi la iarnă şi o să-i port şi în mare. Îi port şi când merg pe stradă pentru că nu mai văd cât de urât se uită oamenii. Lentilele îmi acoperă ochii şi odată cu ei dezgustul şi dezamăgirea."
(Bianca Ojovan)
"Iert totul şi pe toţi, inclusiv pe tine, deşi nu-ţi cunosc crima."
(Bianca Ojovan, citând Paulo Coelho)

"Dacă lumea ar fi... dacă eu aş fi... dar mai bine că eşti."

"Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece, în delta fierbinte
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una de foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurată, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
(Nichita Stănescu, Ce bine că eşti)

"Dacă lumea ar fi plină de intelectuali, eu şi toţi ceilalţi am fi cât mai singuratici"

"Mai bine singuratic şi uitat
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat."
(Bacovia.)

"Dacă lumea ar fi un post de radio, eu aş fi un casetofon."
şi le-aş spune tuturor cât de bogată e Brăila!

"Aş vrea să plâng, dar ochii-mi sunt
ca două pietre obosite
de dor, de soare şi de vânt
aş vrea să plâng, dar lacrimi n-am
aş vrea o clipă să fiu clown
Un clown bătrân şi obosit
Ce râde, plânge, şi iar râde
C-un râs sleit.
Şi-aştept şi eu o oră
două, aştept şi eu să plouă.
să pot fura, ca ultimul golan
O lacrimă de-a ploii de pe geam."
(Nicu Alifantis, Gând)

"singurătatea mea.
Marele meu atu
În faţa lumii în care trăiesc,
viciul meu ascuns adânc,
până în străfundurile fiinţei mele,
mă-ndeamnă să-mi aştept
pacea şi-mpăcarea,
întocmai ca bătrânul grec,
care pe malul mării
îşi privea tăcut corăbiile înecate
de ultimul măcel
al sufletului său"
(Nicu Alifantis, Atu)

Nicu Alifantis,poet, actor, interpret de muzică folk, 31 mai 1954, Brăila

Mihail Sebastian (1907-1945, Brăila), romancier şi dramaturg român. Se naşte ca evreu, urmează facultatea de Drept şi Filozofie la Bucureşti.
Datorită legislaţiei antisemite din 1940 i s-a interzis să lucreze ca jurnalist şi i se retrage licenţa de avocat. Ajunge în închisoare şi scrie un jurnal.
în 1945, la numai câteva luni după ce naziştii sunt alungaţi din România, în sfârşit bucurându-se de libertate, Mihail Sebastian moare lovit de un camion.

"Dacă lumea ar fi o tarabă, eu aş fi cel mai cinstit negustor."

"Doar adevăr eu scriu, precum a mamei
Iubindu-şi fiul, dragostea-mi simt,
Chiar dacă n-are sclipătul aramei
Din sfeşnicele cerului, de-argint...
Să-şi scrie alţii vorbele în vânt,
Eu n-am să laud ce nu vreau să vând..."
(William Shakespeare, Sonetul 21)

"Dacă lumea ar fi doar o biserică, eu aş fi slujitorul."

1.Să aştepţi oricât
2.Să aştepţi orice
3.Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice.
4.Să nu numeri zilele
5.Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6.Nu există pustiu.
7.Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu.
8.Aminteşte-ţi că paradisul, a fost aproape sigur, o grotă.
(Decalogul lui Octavian Paler)

"Dacă lumea ar fi o ţigare, noi am fi fumul"
Ne-am scurge în imensitatea şi nedefinirea spaţiului.

"Cheamă-mă acolo unde clipa ne uită
Uită-mă acolo unde timpul ne iartă
Părăseşte-mă în infernul fluturilor tăi senzuali
O oră sau poate total
Te rog nu mă uita în cădere
Lumea se frânge cântând
Doar noi între două iubiri efemere
Privim asfinţitul curgând."
(Ciprian Buzoianu, Te rog nu mă uita în cădere)

"Dacă lumea ar fi un caiet, eu aş fi cuvântul."

"Când diavolii-i iubesc pe îngeri
Când noaptea şi cu ziua se-ntâlnesc
Atunci la prânz, stele strălucesc
Şi-n tălpi, pe jar, se dau înfrângeri.

Atunci când morţi-or învia
Şi dacă cenuşa va lua foc,
Cei ce-au avut adevărat noroc,
Din lagăre ne vor veghea.

De răul va iubi pe bine
Şi tot binele este rău
Sigur va tâlhări pe tatăl tău
Un om ce-şi apăra pe sine.

Dorinţa de a-i fi doar bine
Şi de-ai cânta fluturi la orgă
E drumul către înrobire
Apoi un pas şi pentru morgă."
(Laura Buzoianu)

Laura Buzoianu: Citiţi! Citiţi afişe, bilete de autobuz, citiţi-l pe Nietzche sau pe Creangă. Citiţi! Doar câteva cărţi te fac deştept, dar ca să le găseşti, trebuie să le citeşti pe toate cele proaste.




~Material alcătuit şi redactat în totalitate de Buzoianu Laura Maria şi Timofte Ana Maria. ~

Eu doar mi-am permis, pentru că am fost citată de ele, să le preiau munca şi să o fac publică pentru simplul fapt că merită. Şi îmi doresc să simţiţi toţi fiorii pe care i-am simţit eu ascultând şi scriind cuvintele lor!