Porţile percepţiei.

sâmbătă, 22 decembrie 2012



Nu mi-am dat niciodată seama cât de greu poate fi să pierzi pe cineva. Dar, cum toate au început, trebuia să învăţ şi asta până la urmă.
Se spune că este greu atunci când cineva moare şi totuşi e încă printre noi. Ca atunci când te desparţi de cineva pentru totdeauna şi cu toate astea este încă undeva acolo şi tu simţi. Sau ca atunci când cineva e în comă. Însă cel mai greu lucru, după părerea mea, e ca cineva drag să moară efectiv iar tu să fii perfect conştient că nu se va mai întoarce niciodată. Simţi că-ţi vine să mori şi tu, că viaţa nu mai are niciun sens..mai ales, când e vorba da Mamă.
Mamaia Didi m-a crescut în primii mei ani de viaţă şi îi sunt foarte recunoscătoare. Dacă nu ar fi fost ea, eu nu aş fi ştiut să stau perfect dreaptă, nu aş fi ştiut să-mi suflu nasul cu o singură mână, nu aş fi ştiut cum să evit toate "mizeriile" de pe trotuar fără să mă uit, efectiv, pe unde calc. Nu aş fi ştiut să tai pâinea incredibil de subţire. Nu m-aş fi chinuit să fiu mai calmă.
Îmi amintesc cum mă privea când mă jucam cu piesele Lego şi cum se uita cu mine la Tom şi Jerry. Îmi amintesc cum stătea pe fotoliu, dădea din picior şi asculta cu ochii închişi cântecele pe care eu le-nvăţam la grădiniţă. Îmi amintesc toate mic-dejun-urile ei şi peretele din bucătărie unde-mi lipea mereu poeziile, ca să le-nvăţ mai repede. Îmi amintesc cum ne-aştepta, seara, pe mine şi pe tataia, să venim de pe bulevard. Mereu aveam ceva bun pregătit de mamaia!
Se spune că-n viaţă nu trebuie să trăieşti cu regrete dar eu chiar regret faptul că nu i-am spus niciodată cât de mult am iubit-o şi cât de tare îi mulţumesc pentru tot.
Suntem oameni şi ne este caracteristic să găsim defecte celorlalţi dar defectele ei vor fi primele lucruri pe care le voi uita. Am văzut-o în ultimele ei zile şi m-am abţinut foarte tare să nu plâng. Nu puteam recunoaşte bătrânica sprintenă cu părul sur care, deşi nu mânca şi nu bea nimic toată ziua, reuşea să facă totul incredibil de bine şi nu obosea niciodată!
Mereu îmi voi aminti de hainele ei, de paltonul şi de pantofii ei mici. De lingura ei neagră şi urâtă. Mereu îi voi simţit mirosul în camera aceea... şi-n toate lucrurile care au legătură cu ea. Cred că o voi confunda cu oamenii pe stradă...dar, în final, imaginea ei pe fotoliu, cu ochii închişi şi zâmbetul pe buze, ascultându-mă pe mine, mi se va întipări pe retină!

La înmormântare am fost incapabilă să-nţeleg ceva. Am văzut-o acolo, pe masă, într-o cutie de lemn, îmbrăcată frumos, stând cuminte. Toţi oamenii din cameră erau ocupaţi cu prosoape, covrigi şi lumânări. La un moment dat, încercând să nu mai plângă, s-au întors cu spatele la ea şi vorbeau despre altceva. Îmi veanea să ţip la ei "Mai încet, nu vedeţi că mamaia doarme!" Mi-am dat seama că sunt juvenilă...dar, când mă uitam la ea, chiar aveam impresia că respiră. Era atât de frumoasă! Albă, rece şi cuminte, nemişcată, delicată şi casantă ca o păpuşă de porţelan.
Au venit doi bărbaţi şi au luat "cutia" atât de brutal că am ţipat la ei: "Aveţi grijă cu ea!" mai aveam puţin şi-i şi înjuram...acolo, în biserică!
La slujbă, am plâns o grămadă. Mă tot abţineam de joi, de pe 20 decembrie, de când am aflat că a murit. Preotul acela, atât de calm şi de înţelegător, m-a făcut să plâng cu textul biblic.La sfârşit, pe rând, ne-am luat cu toţii "rămas-bun" şi a fost prima dată când l-am văzut pe tata plângând. Atunci mi-am dat seama, cu adevărat, ce înseamnă să moară cineva! Tata nu plânge niciodată, indiferent ce ar fi el e tare, dar asta era mama lui! S-a abţinut atâââât! Dar, în acel moment, cu fruntea lipită de a mamei lui, a plâns din toate puterile lui şi i-a spus ceva la ureche. Când a venit rândul meu, m-am apropiat, am luat-o de mână, am început să plâng...şi, şi aveam atâtea în cap să-i spun...vroiam să spun atâta, dar m-a înăbuşit plânsul şi...ruşinea că nu pot să spun, de fapt, nimic şi am şoptit un amărât de "iartă-mă!" am avut să adaug... "pentru tot"...dar nu am fost capabilă. Apoi, am mai avut o şansă, pentru că sora mea, a vrut să ne luăm un ultim "la revedere" de la mamaia şi i-am rugat pe cei doi bărbaţi să nu ia "cutia"..ne-am apropiat, am luat-o de mână şi am spus doar "pa, mamaie!"....şi apoi am izbucnit!
Nu, nu plângeam pentru ea. Mă bucur pentru ea, pentru că a scăpat de tot răul şi de toate greutăţile vieţii. Plângeam pentru că îi vedeam pe toţi plângând. Tata plângea... tata plângea! Tataia, rămas singur în această lume, fără femeia iubită, a plâns tot timpul. Mă uitam la toţi acei oameni care plângeau pentru ea şi o tot întrebau de ce a plecat. La un moment dat m-am uitat la.. "cutie" şi la mamaia şi am zâmbit. Puteam simţi cum aveam pe faţă un zâmbet larg. Un frate de-al lui tataia se uita ciudat la mine. Îmi venea să strig în gura mare:
" De ce nu zâmbiţi? Bucuraţi-vă pentru ea! A scăpat de tot răul din lume...plus că..zâmbeşte. Uita-ţi-o ce frumoasă e, ca o păpuşă de porţelan!" Dar nu am putut, i-am lăsat să plângă.

La cimitir, totul s-a-ntâmplat atât de repede. M-am supărat. Nu am avut şansă să spun nimic. Nimeni nu a spus nimic. Au pus-o repede-n groapă..acei oameni, acei oameni mizerabili care vroiau să scape mai repede de...de încă un mort! Cum să spui aşa ceva?!!!!  Am vrut să-i pun cu mâna mea o coroană pe mormânt. Dar nu m-a lăsat nimeni.... Îi priveam pe bărbaţii ăia cum aruncau cu pământ peste femeia care m-a crescut şi-mi venea să ţiiiiiip! În capul meu le strigam să pună pământul cu grijă, uniform! Mai încet! Acolo e un om, idioţilor! Dar tata m-a luat de umăr şi a spus "Haide, Bianca, mamaia a murit."
Niciodată nu voi putea înţelege ce înseamnă "mamaia a murit." O să mă obişnuiesc cu lipsa ei dar nu o să-mi pot explica niciodată "a murit". Mamaia mea, moartă? Nu, doar doarme.
Mi s-a părut totul atât de ciudat astăzi, nimic nu avea sens. Nu pricepeam nimic... poate că mă voi obişnui. Poate.

Nu o voi uita niciodată. Şi acum, chiar cred că voi trăi mai bine, e cineva acolo care are grijă de mine. Tot ce-mi doresc este ca tata şi tataia şi toţi ceilalţi să treacă peste şi să poată fi din nou fericiţi.

Doamne, primeşte-o acolo sus şi ai grijă de ea!

Mărturisire

vineri, 27 aprilie 2012


Mulţi cred că se laudă zicând: "Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurăturile înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi... Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile aceastea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn..."

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea, şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelefem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu...

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aşa şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Te iubesc pentru că mă iubeşti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un îngrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te mai iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doar doruri mari, istovitoare, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimi, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume...

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutările, lacrimi, iubire; toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere...

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa...

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă dintre toate.


~Liviu Rebreanu, Amalgam, Cluj-Napoca, 1976~


Just Coelho

vineri, 24 februarie 2012

Şi-a făcut mania, m-a făcut să plâng, să mă doară, am simţit o durere profundă care m-ar fi omorât dacă nu ştiam că nu e ăsta sfârşitul. E doar un alt început, o altă carte.
....


Şi brusc Universul părea să fi încetat să se mişte în sala aceea. Atâtea lucruri s-au petrecut: v-am văzut lacrimile. Am văzut lacrimile blândei dumneavoastră soţii, când acel cititor anonim a pronunţat numele unei capele pierdute undeva prin lume.

V-a pierit vocea. Faţa surâzătoare a devenit serioasă. Ochii vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau în vârful genelor, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se aflau acolo fără să fi fost invitate.

Acolo eram şi eu,simţind un nod în gât, fără să ştiu de ce. Le-am căutat în public pe soţia şi fiica mea, pe ele le caut întotdeauna când mă simt în pragul a ceva necunoscut. Ele erau acolo, dar aveau ochii aţintiţi asupra dumneavoastră, tăcute ca toată lumea, căutând să vă sprijine cu privirile lor, ca şi cum privirile ar putea sprijini pe cineva.

Atunci am încercat să mă fixez asupra Christinei, cerând ajutor, încercând să înţeleg ce se petrece, cum avea să se isprăvească tăcerea aceea care părea nesfârşită. Şi am văzut că şi ea plânge, în tăcere, ca şi cum aţi fi fost notele aceleaşi simfonii şi lacrimile amândurora s-ar fi atins, în ciuda distanţei.

Şi timp de mai multe secunde nu mai exista sală, nici public, nici nimic. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră plecaserăţi spre un loc unde nimeni nu vă putea urma; tot ce exista era bucuria de a trăi, povestită doar de tăcere şi emoţie.

Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt cuvinte care au nevoie să ţâşnească. Fără ele, nici o bucurie nu are strălucire, nici o tristeţe nu are un sfârşit. Astfel că vă mulţumesc pentru lacrimile dumneavoastră.

~fragment~