Just Coelho

vineri, 24 februarie 2012

Şi-a făcut mania, m-a făcut să plâng, să mă doară, am simţit o durere profundă care m-ar fi omorât dacă nu ştiam că nu e ăsta sfârşitul. E doar un alt început, o altă carte.
....


Şi brusc Universul părea să fi încetat să se mişte în sala aceea. Atâtea lucruri s-au petrecut: v-am văzut lacrimile. Am văzut lacrimile blândei dumneavoastră soţii, când acel cititor anonim a pronunţat numele unei capele pierdute undeva prin lume.

V-a pierit vocea. Faţa surâzătoare a devenit serioasă. Ochii vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau în vârful genelor, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se aflau acolo fără să fi fost invitate.

Acolo eram şi eu,simţind un nod în gât, fără să ştiu de ce. Le-am căutat în public pe soţia şi fiica mea, pe ele le caut întotdeauna când mă simt în pragul a ceva necunoscut. Ele erau acolo, dar aveau ochii aţintiţi asupra dumneavoastră, tăcute ca toată lumea, căutând să vă sprijine cu privirile lor, ca şi cum privirile ar putea sprijini pe cineva.

Atunci am încercat să mă fixez asupra Christinei, cerând ajutor, încercând să înţeleg ce se petrece, cum avea să se isprăvească tăcerea aceea care părea nesfârşită. Şi am văzut că şi ea plânge, în tăcere, ca şi cum aţi fi fost notele aceleaşi simfonii şi lacrimile amândurora s-ar fi atins, în ciuda distanţei.

Şi timp de mai multe secunde nu mai exista sală, nici public, nici nimic. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră plecaserăţi spre un loc unde nimeni nu vă putea urma; tot ce exista era bucuria de a trăi, povestită doar de tăcere şi emoţie.

Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt cuvinte care au nevoie să ţâşnească. Fără ele, nici o bucurie nu are strălucire, nici o tristeţe nu are un sfârşit. Astfel că vă mulţumesc pentru lacrimile dumneavoastră.

~fragment~

0 comments:

Trimiteți un comentariu