Porţile percepţiei.

sâmbătă, 22 decembrie 2012



Nu mi-am dat niciodată seama cât de greu poate fi să pierzi pe cineva. Dar, cum toate au început, trebuia să învăţ şi asta până la urmă.
Se spune că este greu atunci când cineva moare şi totuşi e încă printre noi. Ca atunci când te desparţi de cineva pentru totdeauna şi cu toate astea este încă undeva acolo şi tu simţi. Sau ca atunci când cineva e în comă. Însă cel mai greu lucru, după părerea mea, e ca cineva drag să moară efectiv iar tu să fii perfect conştient că nu se va mai întoarce niciodată. Simţi că-ţi vine să mori şi tu, că viaţa nu mai are niciun sens..mai ales, când e vorba da Mamă.
Mamaia Didi m-a crescut în primii mei ani de viaţă şi îi sunt foarte recunoscătoare. Dacă nu ar fi fost ea, eu nu aş fi ştiut să stau perfect dreaptă, nu aş fi ştiut să-mi suflu nasul cu o singură mână, nu aş fi ştiut cum să evit toate "mizeriile" de pe trotuar fără să mă uit, efectiv, pe unde calc. Nu aş fi ştiut să tai pâinea incredibil de subţire. Nu m-aş fi chinuit să fiu mai calmă.
Îmi amintesc cum mă privea când mă jucam cu piesele Lego şi cum se uita cu mine la Tom şi Jerry. Îmi amintesc cum stătea pe fotoliu, dădea din picior şi asculta cu ochii închişi cântecele pe care eu le-nvăţam la grădiniţă. Îmi amintesc toate mic-dejun-urile ei şi peretele din bucătărie unde-mi lipea mereu poeziile, ca să le-nvăţ mai repede. Îmi amintesc cum ne-aştepta, seara, pe mine şi pe tataia, să venim de pe bulevard. Mereu aveam ceva bun pregătit de mamaia!
Se spune că-n viaţă nu trebuie să trăieşti cu regrete dar eu chiar regret faptul că nu i-am spus niciodată cât de mult am iubit-o şi cât de tare îi mulţumesc pentru tot.
Suntem oameni şi ne este caracteristic să găsim defecte celorlalţi dar defectele ei vor fi primele lucruri pe care le voi uita. Am văzut-o în ultimele ei zile şi m-am abţinut foarte tare să nu plâng. Nu puteam recunoaşte bătrânica sprintenă cu părul sur care, deşi nu mânca şi nu bea nimic toată ziua, reuşea să facă totul incredibil de bine şi nu obosea niciodată!
Mereu îmi voi aminti de hainele ei, de paltonul şi de pantofii ei mici. De lingura ei neagră şi urâtă. Mereu îi voi simţit mirosul în camera aceea... şi-n toate lucrurile care au legătură cu ea. Cred că o voi confunda cu oamenii pe stradă...dar, în final, imaginea ei pe fotoliu, cu ochii închişi şi zâmbetul pe buze, ascultându-mă pe mine, mi se va întipări pe retină!

La înmormântare am fost incapabilă să-nţeleg ceva. Am văzut-o acolo, pe masă, într-o cutie de lemn, îmbrăcată frumos, stând cuminte. Toţi oamenii din cameră erau ocupaţi cu prosoape, covrigi şi lumânări. La un moment dat, încercând să nu mai plângă, s-au întors cu spatele la ea şi vorbeau despre altceva. Îmi veanea să ţip la ei "Mai încet, nu vedeţi că mamaia doarme!" Mi-am dat seama că sunt juvenilă...dar, când mă uitam la ea, chiar aveam impresia că respiră. Era atât de frumoasă! Albă, rece şi cuminte, nemişcată, delicată şi casantă ca o păpuşă de porţelan.
Au venit doi bărbaţi şi au luat "cutia" atât de brutal că am ţipat la ei: "Aveţi grijă cu ea!" mai aveam puţin şi-i şi înjuram...acolo, în biserică!
La slujbă, am plâns o grămadă. Mă tot abţineam de joi, de pe 20 decembrie, de când am aflat că a murit. Preotul acela, atât de calm şi de înţelegător, m-a făcut să plâng cu textul biblic.La sfârşit, pe rând, ne-am luat cu toţii "rămas-bun" şi a fost prima dată când l-am văzut pe tata plângând. Atunci mi-am dat seama, cu adevărat, ce înseamnă să moară cineva! Tata nu plânge niciodată, indiferent ce ar fi el e tare, dar asta era mama lui! S-a abţinut atâââât! Dar, în acel moment, cu fruntea lipită de a mamei lui, a plâns din toate puterile lui şi i-a spus ceva la ureche. Când a venit rândul meu, m-am apropiat, am luat-o de mână, am început să plâng...şi, şi aveam atâtea în cap să-i spun...vroiam să spun atâta, dar m-a înăbuşit plânsul şi...ruşinea că nu pot să spun, de fapt, nimic şi am şoptit un amărât de "iartă-mă!" am avut să adaug... "pentru tot"...dar nu am fost capabilă. Apoi, am mai avut o şansă, pentru că sora mea, a vrut să ne luăm un ultim "la revedere" de la mamaia şi i-am rugat pe cei doi bărbaţi să nu ia "cutia"..ne-am apropiat, am luat-o de mână şi am spus doar "pa, mamaie!"....şi apoi am izbucnit!
Nu, nu plângeam pentru ea. Mă bucur pentru ea, pentru că a scăpat de tot răul şi de toate greutăţile vieţii. Plângeam pentru că îi vedeam pe toţi plângând. Tata plângea... tata plângea! Tataia, rămas singur în această lume, fără femeia iubită, a plâns tot timpul. Mă uitam la toţi acei oameni care plângeau pentru ea şi o tot întrebau de ce a plecat. La un moment dat m-am uitat la.. "cutie" şi la mamaia şi am zâmbit. Puteam simţi cum aveam pe faţă un zâmbet larg. Un frate de-al lui tataia se uita ciudat la mine. Îmi venea să strig în gura mare:
" De ce nu zâmbiţi? Bucuraţi-vă pentru ea! A scăpat de tot răul din lume...plus că..zâmbeşte. Uita-ţi-o ce frumoasă e, ca o păpuşă de porţelan!" Dar nu am putut, i-am lăsat să plângă.

La cimitir, totul s-a-ntâmplat atât de repede. M-am supărat. Nu am avut şansă să spun nimic. Nimeni nu a spus nimic. Au pus-o repede-n groapă..acei oameni, acei oameni mizerabili care vroiau să scape mai repede de...de încă un mort! Cum să spui aşa ceva?!!!!  Am vrut să-i pun cu mâna mea o coroană pe mormânt. Dar nu m-a lăsat nimeni.... Îi priveam pe bărbaţii ăia cum aruncau cu pământ peste femeia care m-a crescut şi-mi venea să ţiiiiiip! În capul meu le strigam să pună pământul cu grijă, uniform! Mai încet! Acolo e un om, idioţilor! Dar tata m-a luat de umăr şi a spus "Haide, Bianca, mamaia a murit."
Niciodată nu voi putea înţelege ce înseamnă "mamaia a murit." O să mă obişnuiesc cu lipsa ei dar nu o să-mi pot explica niciodată "a murit". Mamaia mea, moartă? Nu, doar doarme.
Mi s-a părut totul atât de ciudat astăzi, nimic nu avea sens. Nu pricepeam nimic... poate că mă voi obişnui. Poate.

Nu o voi uita niciodată. Şi acum, chiar cred că voi trăi mai bine, e cineva acolo care are grijă de mine. Tot ce-mi doresc este ca tata şi tataia şi toţi ceilalţi să treacă peste şi să poată fi din nou fericiţi.

Doamne, primeşte-o acolo sus şi ai grijă de ea!

2 comments:

Bianca Dobre spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Bianca Dobre spunea...

E atât de trist... Am plâns... Poate aşa e mai fericită, aşa cum ai zis tu...

Trimiteți un comentariu