Începuturi

duminică, 25 octombrie 2015

          M-am gândit de atât de multe ori cum ar fi să ai în viață șansa de a o lua de la început. Nu mă refer la toată viața, ci doar la anumite aspecte, cum ar fi modul în care te-ai prezentat lumii, unui colectiv sau unei persoane. Să fim serioși,  de câte ori nu ne-am dorit fiecare dintre noi să ne fi comportat altfel?...
          Când eram în ciclul gimnazial eram o tocilară. Nu râdeau de mine colegii, dar nici nu mă luau în serios. Apoi m-am interiorizat, am devenit dark și am provocat lumii un șoc. M-au luat peste picior.
          A început perioada liceului, m-am păstrat și prezentat dark, dură, autoritară. Toți m-au respectat involuntar, mai mult sau mai puțin. Dar am obosit să fiu așa. M-am "recolorat" și am revenit la a fi drăguță și "de treabă". M-au inclus mai mult în grupurile și discuțiile lor.
          Începuse să îmi placă această stare a personalității mele exact când ea s-a terminat. Am plecat la facultate și, evident, colectivul s-a schimbat. De teamă să nu fiu luată de fraieră (pentru că arăt ca un copil de 14 ani și par tocilară), m-am prezentat, din nou, dură și autoritară. Totuși, mă înțeleg cu toți,  în diferite "măsuri"; toată lumea respectă pe toată lumea etc.. Dar acum îmi pare rău că nu m-am prezentat așa cum sunt eu: puțin din toate. Dacă aș renunța complet la această duritate ar concluziona toți că sunt o mincinoasă și acest lucru va distruge posibilul meu viitor vesel, înțelegerea și respectul. Bine, acum, nu ar fi chiar o minciună. Sunt o persoană destul de dark. Dar nu mereu. Sunt o prințesă dark îndrăgostită,  emotivă până la cer și înapoi, ascult rock, trap și Selena Gomez, iubesc animalele, plâng la reclame, am papuci roz, dorm cu un ursuleț de pluș și mă îmbrac 90% din ocazii în culori închise. Super. Ce-ar înțelege oamenii, dacă ar ști toți? Că sunt un om ca toți ceilalți. Un amalgam de sentimente contradictorii, dorințe,  pasiuni, defecte și calități, cu o mare interioară extrem de agitată, nesigură de viitor.
          Acum, la 19 ani și un pic, am înțeles cu adevărat  un lucru destul de important, zic eu. Nu trebuie să te prefaci a fi altceva în fața nimănui. Ești ceea ce ești, te poți îmbunătăți dacă e cazul, dar trebuie, întâi, să te accepți pe tine însuți. Dacă știi ce ești, cum ești, te pui în valoare și ceilalți vor face la fel. Suntem oameni. Unici, frumoși, compatibili, doritori de companie. E greu să schimbi o primă impresie, dar nu e imposibil.  Fii tu însuți, fii cea mai bună variantă a ta!

Moral sau imoral?

joi, 17 septembrie 2015

          Conceptul de moralitate a fost îndelung dezbătut în toate ramurile societății, în special cele care implica relații interumane. Totuși, acest termen, "moral", nu a primit încă o definiție clară și nici nu poate fi asociat doar anumitor fapte deoarece omul prezintă subiectivitate în tot ceea ce face și gândește. Prin urmare, ceea ce este moral pentru o persoană nu este în mod implicit moral și pentru o alta. Dacă analizăm această afirmație și o supunem mai multor exemple reale, s-ar putea să ajungem la concluzia că în lume este haos și neînțelegere. Bineînțeles, în lumea noastră este haos și este și multă nedreptate, conflicte din belșug, dar în cadrul societății au fost stabilite gesturi care nu sunt morale printre care se numără eutanasia umană, clonarea, avortul, sinuciderea etc.
          Din punctul meu de vedere, avortul este o faptă plină de imoralitate. Avortul presupune a ucide o ființă care nu a apucat încă să se nască. Așadar, avortul e o crimă. 
          Desigur, există mai multe unghiuri din care poate fi analizat acest gest, de a face avort.
          În primă instanță, vorbim despre avortul spontan, pe care îl produce însuși corpul mamei. Nu este foarte științific explicat dar eu cred că este alegerea destinului, a naturii umane. Sunt șanse foarte mari ca acel copil, dacă s-ar fi născut, să fi avut mari probleme de sănătate sau poate chiar să nu fi trăit. Aici intervine selecția naturală. Nefiind decizia mamei sau a medicilor, avortul, în acest caz, nu poate fi considerat nici moral, nici imoral.
          În al doilea rând, se poate discuta despre avort în cazul unui viol sau, pur și simplu, al unei sarcini nedorite. Aici, avortul este imoral. Desigur, și violul este imoral, dar mergând pe premiza că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, nicio tânără nu are dreptul să facă avort. Chiar dacă este dificil de trăit la o vârstă fragedă cu o sarcină, respectiv cu un copil, acea ființă a fost concepută fără voia ei. Și are dreptul la viață. De multe ori, însă, s-a întâmplat ca mama tinerei însărcinate să ia decizia avortului. Lucru care, iarăși, nu este moral. Tânăra, cu sau fără voia ei, a ajuns să poarte în pântece o ființă care va crește, va stabili o legătură permanentă cu mama sa și care îi va schimba viața. Dacă tânăra sau familia ei nu vor sau nu își permită să întrețină un nou-născut, îi pot găsi o familie adoptivă. Cu toate că nici a părăsi "trup din trupul tău" nu este moral, este mai bine decât să îl ucizi...
          Și nu în ultimul rând, avortul recomandat de medici. Chiar dacă în urma unor analize și teste se dovedește posibilitatea ca micuțul să fie bolnav pe parcursul vieții sau să nu trăiască mult, eu consider că niciun om nu are drept de viață și de moarte asupra altui om, mai ales unui nenăscut încă. Mai mult, pentru a evita astfel de situații și decizii, părinții pot să facă analize pentru a afla dacă un eventual copil ar fi sănătos. Dacă nu, e mai moral să adopte un copil născut și abandonat.
          În concluzie, eu consider că avortul este 100% imoral. Nu avem dreptul de a ucide un nenăscut, nu avem dreptul de a ucide rodul unei iubiri sau al unei greșeli. Pruncul este inocent. El trebuie să se nască, dacă soarta asta a decis. Noi, oamenii, nu avem decât rațiunea și sentimentele, pe care trebuie să le folosim cu înțelepciune pentru a nu fi pedepsiți mai târziu, pe orice cale...

Înălțarea ființei

duminică, 24 mai 2015

          A iubi, iubire. Cel mai frumos verb și noțiunea cea mai nobilă, care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Iubirea este sentimentul deplin, înălțător și dătător de sens vieții noastre vremelnice, contribuind, în final, la preschimbarea efemerității în eternitate. Cu toții știm că iubirea nu poate fi, totuși, explicată. Ea are tot atâtea definiții câte inimi sunt în această lume. Eu consider că iubirea e cea care îl conduce pe om la starea perfectă în care se poate contopi cu jumătatea sa, adeverind mitul androginului.
          În primul rând, începând cu scriitori din Evul Mediu precum Dante, până la romantici, realiști și contemporani, iubirii i s-au atribuit diverse definiții și trăsături. Aligheri ne învață că iubirea are puteri nebănuite, e capabilă " să miște Soarele și celelalte stele." Jose Ortega, în "Studii despre iubire", definește iubirile ca fiind "istorii mai mult sau mai puțin agitate ce survin între bărbați și femei." Din acest studiu se desprind numeroase aspecte ale iubirii: "nu doar bărbatul iubește femeia și femeia pe bărbat, ci iubim arta, știința, mama își iubește fiul și omul religios îl iubește pe Dumnezeu." Mai mult, fiecare dintre noi are propriul mod de a iubi.. Suntem unici. Noi nu ne asemănăm ci ne înțelegem, ne potrivim. Se spune, de asemenea, ca opusele se atrag. Eu contest acest lucru. Spre exemplu, cum putem crede, bazându-ne pe un proverb și pe două, trei excepții, că o judecătoare ar iubi un criminal sau că o pacifistă s-ar îndrăgosti de Hitler? Iubirea, însă, nu ține cont de proverbe precum cel de mai sus și nici de scriitori ca Nichita Stănescu, care afirma "Suntem ceea ce iubim." Iubirea se înfiripă în cele mai neașteptate situații și între cele mai neobișnuite persoane. Uneori, ea atenuează opozițiile și le determină să se atragă până la complementaritate, alteori amplifică asemănările pentru a reconstitui androginul.
          Pe de altă parte, în viziunea romanticilor, iubirea pământeană reprezintă forma de atingere a absolutului. Chiar dacă este un sentiment rar ce presupune devotament complet, loialitate, respect și înțelegere, dacă este cu adevărat profundă poate schimba mentalități, doborî bariere; poate să înnobileze sufletul uman și să îl determine să facă sacrificii, să devină mai bun. Există, totuși, din nefericire, o posibilitate ca o iubire doar să pară adevărată. Din momentul în care, în cazul unei dificultăți întâlnite pe parcurs, unul dintre cei doi îndrăgostiți cedează, nu putem vorbi de două jumătăți. Cea mai des întâlnită dificultate este monotonia. Atunci când ne asemănăm prea mult ne plictisim de celălalt? Cum putem asocia o astfel de idee cu "iubirea adevărată" și cu "reconstituirea întregului"? Acesta e motivul pentru care nu cred că "suntem ceea ce iubim". Din contră, iubim la celălalt ceea ce lipsește din noi și simțim nevoia de a ne regăsi și reuni prin iubire. Dacă am analiza vechile scrieri și percepțiile contemporanilor am concluziona că oamenii nu ar fi existat fără iubire. Dumnezeu l-a creat pe Adam din iubire și pentru că l-a iubit, i-a oferit-o pe Eva. Iar cei doi și-au unit întâi sufletele și apoi trupurile. Julius Evola definește dragostea a fi "contactul dintre două epiderme și schimbul dintre două fantezii". Oamenii se îndrăgostesc, în final, de persoana potrivită și trăiesc prin iubire. Iubirea adevărată nu ține cont de lucruri materiale sau de aspectul exterior. Cum spunea Stendhal în "Teoria Cristalizării", "Frumusețea nu e doar în ochii pe care îi privești, e și în ochii cu care privești." *
          În concluzie, noi, oamenii, suntem ființe care iubesc. Ne căutăm jumătatea până la final, chiar dacă, de multe ori, suntem înșelați de propria inimă, slăbită din cauza separării de celălalt. Iubirea e un sentiment prea solid, complex, amplu ca să îi putem percepe toate valențele. Din iubire am fost creați, cu iubire trăim și prin ea atingem absolutul. Ea ne consumă viețile dar fără ea nu am putea trăi. Iubirea creează armonia din Univers și energiile care ne animă.

Ultima speranță

          Trebuie să îi fim foarte recunoscători ceasului care sună dimineața. M-am gândit de mai multe ori că ar fi mai ușor să nu îi mai setez alarma deloc decât să îl arunc de toți pereții atunci când eu sunt foarte obosită și el sună și sună și sună și îmi pare că o face intenționat. L-am personificat întocmai pentru că nu este doar un obiect care face zgomot dimineața la o anumită oră. Știați că există posibilitatea ca ceasul deșteptător să fie unica noastră salvare dintr-un vis în care urmează să se întâmple ceva rău? (mai ales dacă locuiești de unul singur)
          Chiar dacă se spune - și s-a dovedit - că în momentul în care suntem adânc prinși într-un vis integrăm auditiv sunetele din apropierea noastră și le considerăm a fi parte din acțiune, alarma produsă de ceas este prea puternică pentru ca mintea noastră să o ignore la nesfârșit. Există o singură clipă pe parcursul visului în care sunetul alarmei pare foarte real, prea real ca să poată face parte din vis. În mod uimitor,  mintea noastră se poate salva singură dacă este cât de puțin influențată de acest mic ceas agitat.