Iubitul perfect

Dacă aș fi băiat, cred că aș fi un iubit foarte bun.
Aș vorbi mereu frumos cu fata pe care o iubesc. I-aș da mesaje drăguțe uneori, ca să o surprind. Dimineața sau în miez de noapte sau oricând.
I-aș cumpăra flori, dacă aș ști sigur că îi plac. Și nu 1000 de trandafiri, nu 300 de buchete de crini, nu o orhidee într-o cutie. I-aș lua cele mai simple și mai frumoase flori. Pentru că și ea este așa: simplă, sensibilă, frumoasă. Și i-aș spune asta când i le ofer. Poate, uneori, chiar i-aș lua o plantă în glastră, ca să aibă grijă de ea. Asta fac femeile, mereu au grijă de câte ceva.
I-aș face mereu poze pe ascuns. Când o consider eu drăguță, când nu e aranjată, când nu poartă cele mai bune haine ale ei, când gătește ceva pentru mine.
Aș vorbi despre ea într-una. Aș lua-o peste tot cu mine. Să știe toți că e a mea.
Aș putea să o învăț tot ce știu eu, tot ce nu știe ea. Iar eu aș învăța de la ea. Mereu avem de învățat ceva de la celălalt.
Nu aș face-o să plângă. Și dacă plânge, aș ține-o în brațe până e pregătită să vorbească.
Nu aș forța-o să facă nimic din ce nu vrea, dar nici nu aș lăsa-o să se teamă de ceva.
Aș apăra-o în fața oricui.
I-aș face cadouri mici, lucru pentru care fața ei s-ar îmbujora imediat și mi-ar sări de gât.
Aș dansa cu ea. Oriunde. Și pe stradă.
M-aș plimba cu ea.
M-aș îmbrăca elegant ca să mă asortez cu ea, pentru că știu că adoră asta.
Aș sta treaz unele nopți să o mângâi pe frunte și să o privesc cum doarme.
Aș veghea asupra ei dacă ar fi bolnavă.
I-aș complimenta ținutele.
Aș vorbi cu ea despre orice.
Aș călători cu ea prin lume.
Aș ști când trebuie să tac și când să îmi susțin opinia, care oricum ar fi corectă.
Aș ști când trebuie s-o las în pace și să nu mă cert cu ea, pentru că oricum, dacă a greșit, își va cere scuze mai târziu.
Aș cumpăra orice pentru ea. De la o bomboană, la o rochie până la o insulă. (și dacă nu îmi permit o insulă adevărată, aș construi una din carton în curtea din spate, doar pentru că știu că gestul îi va părea atât de drăguț că nu va mai vrea nicio altă insulă reală.)
Aș face-o să râdă.
Aș ști când e geloasă și i-aș dovedi că nu are de ce.
Aș încerca tot timpul să o cuceresc, chiar dacă e deja a mea.
Aș ști că uneori trebuie să par inabordabil doar ca să se distreze și ea.
Aș face glume, aș păcăli-o.
Aș ține minte lucruri mărunte, ca să o surprind când crede că le-am uitat. (le-aș nota undeva, doar să nu le uit)
Aș păstra intactă încrederea ei în mine.
Aș avea încredere în ea.
Nu aș minți-o.
Aș iubi-o mult de tot. Și i-aș spune asta când se așteaptă mai puțin.


Dar sunt fată. Și spun că aș fi iubitul perfect tocmai pentru că sunt fată și știu exact ce vrem noi fetele, ce ne place, ce urâm, după ce murim.
Dar dacă m-aș fi născut băiat, nu aș fi știut niciodată atât. Pentru că nu este în natura lor să fie așa cum vrem noi. Băieții sunt băieți și sunt minunați așa cum sunt ei. Mai ales când nu sunt în preajma prietenilor lor.
Și băieții știu să iubească. Poate că ei iubesc altfel, dar cu aceeași intensitate. Sunt mai reci, mai distanți uneori, dar sunt și mai raționali. Mai calmi. Ei nu își fac o mie de scenarii în cap. Nu se enervează din nimicuri și de-aia sunt mai puțin arțăgoși.
Și băieții știu că ne plac florile dar nu le cumpără toți. Știu că ne plac cadourile mici dar nu se pricep să le facă. Nu așa cum le facem noi. Doar că ei nu știu că noi iubim gestul lor, că noi îi iubim pe ei, nu obiectul, "cadoul" în sine.

Problema la noi e că vrem mereu ceva de la ei. Dar nu ne gândim că poate nu vor să facă asta, sau poate că vor să facem și noi chestii pentru ei. Da, bine, poate nu o insulă în curtea din spate, dar chestii mici. Spre exemplu, să le luăm lucruri care le-ar plăcea lor, nu nouă. Huse pentru scaunele de la mașină. Bere. Bilete la un film pe care îl așteaptă demult. De ce mereu să cumpere băiatul bilete și să ducă fata la film? După mine, toată treaba asta cu băieții invită fetele în oraș, băieții plătesc cina, băieții duc fetele la plimbare și la film e din secolele trecute. Da, e frumos să fii scoasă în oraș, dar acasă fă tu lucruri pentru el.
Ei ne admiră uneori. Dar noi avem impresia că nu o fac și de-asta nu vedem când o fac! Sunt mândri de noi și se simt fericiți. Doar că nu ne zic asta, poate ca să nu ni se urce la cap. Dar unii din ei sunt blegi tare și nu zic niciodată ce simt. Și dacă nu ne zic ce simt, noi de unde să știm? Și vice-versa. Cum am mai zis, ei nu gândesc mai mult decât trebuie și nu analizează 2 cuvinte de 1000 de ori. Ca noi... Dacă le spunem că îi iubim, dacă le arătăm că îi iubim, o știu. Dacă nu, nu. Simplu.

Ce bine ar fi să ne gândim și la celălalt înainte să judecăm, înainte să vrem ceva. Nu există iubitul perfect sau iubita perfectă, pentru că nu există om perfect. Dar putem încerca să fim mai buni unul cu celălalt. Nu e deloc greu să iubești cu adevărat și nu e deloc ușor.

Listen to the oldest lady

Have you ever wondered why you constantly feel drawn to that one person you think you love? Have you ever asked yourself why do you feel he holds in his big, strong hands your mind, your soul, your will and even your body like you belong to him? And you simply know that no matter what, you do belong to him. How is that?

 It is not the fact that you cannot leave, but you do not want to. Deep inside, you are sure you cannot leave, indeed. Your body aches every time you are apart. You are cold under the blanket, it seems too hot outside in the freezing  wind, you feel alone surrounded by people and you cannot think of anything else than his soul or his voice. You go to bed wondering if he is fine, happy, hungry, cold, alone and so on. You wake up in the middle of the night crying, realizing you fell asleep again without telling him “Good night! I love you!” You fall back, you dream of him. Every.single.night.

Why do you organize your whole day, week maybe, by his plans? Why do you try to find daily a way to go see him? You have to buy bread? Why buying it from the closest shop? No. You go to the closest shop to his place.  Just so you can say “I was nearby and I decided to see you”. What a lie, you little bloody in love girl.

You want to do everything with him, every little thing that crosses your mind and seems either interesting or funny. You picture your future days by his side. And they look gorgeous.

You also have moments when you cry. Because of him, because of the circumstances, because of yourself. There are moments in time when you doubt you love him. And you cry even harder then. You know it is a lie. You feel you love him and you are ready to prove anyone who doubts. Even yourself.  But you have to admit that there are times when he makes you doubt his love. Involuntary, of course. He just does not realize. Probably boys do not overthink like girls do. You lay down a while, think, analyze and cry to the conclusion that it was a misunderstanding. You see him again, his eyes talk to you and the sound of his heart’s beats did not change. He loves you. Like he always did.  Even more every day. Who knows?

In fact, why do you love him? The most complicated simple question. Why do you love this man? The answer can take a small fraction of a second or it can take your whole life to explain.  Besides that, you do not actually know why you love him. You just do. And that, my friend, is what love does to people. Your souls are made of the same material. Once they were one single soul. This is why you both are drawn to each other. And even when you want to leave, there’s something holding you back. Your soul loved his long before your bodies met.

You never thought of that, did you? Your souls tend to be one again. How can two souls be one if they are trapped in separate bodies? They have to be one body.

This is why you love one man and one alone. And this is why he loves you and you cannot doubt that.  Because he’s you. And you are him. End of story. 

Înălțarea ființei

          A iubi, iubire. Cel mai frumos verb și noțiunea cea mai nobilă, care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Iubirea este sentimentul deplin, înălțător și dătător de sens vieții noastre vremelnice, contribuind, în final, la preschimbarea efemerității în eternitate. Cu toții știm că iubirea nu poate fi, totuși, explicată. Ea are tot atâtea definiții câte inimi sunt în această lume. Eu consider că iubirea e cea care îl conduce pe om la starea perfectă în care se poate contopi cu jumătatea sa, adeverind mitul androginului.
          În primul rând, începând cu scriitori din Evul Mediu precum Dante, până la romantici, realiști și contemporani, iubirii i s-au atribuit diverse definiții și trăsături. Aligheri ne învață că iubirea are puteri nebănuite, e capabilă " să miște Soarele și celelalte stele." Jose Ortega, în "Studii despre iubire", definește iubirile ca fiind "istorii mai mult sau mai puțin agitate ce survin între bărbați și femei." Din acest studiu se desprind numeroase aspecte ale iubirii: "nu doar bărbatul iubește femeia și femeia pe bărbat, ci iubim arta, știința, mama își iubește fiul și omul religios îl iubește pe Dumnezeu." Mai mult, fiecare dintre noi are propriul mod de a iubi.. Suntem unici. Noi nu ne asemănăm ci ne înțelegem, ne potrivim. Se spune, de asemenea, ca opusele se atrag. Eu contest acest lucru. Spre exemplu, cum putem crede, bazându-ne pe un proverb și pe două, trei excepții, că o judecătoare ar iubi un criminal sau că o pacifistă s-ar îndrăgosti de Hitler? Iubirea, însă, nu ține cont de proverbe precum cel de mai sus și nici de scriitori ca Nichita Stănescu, care afirma "Suntem ceea ce iubim." Iubirea se înfiripă în cele mai neașteptate situații și între cele mai neobișnuite persoane. Uneori, ea atenuează opozițiile și le determină să se atragă până la complementaritate, alteori amplifică asemănările pentru a reconstitui androginul.
          Pe de altă parte, în viziunea romanticilor, iubirea pământeană reprezintă forma de atingere a absolutului. Chiar dacă este un sentiment rar ce presupune devotament complet, loialitate, respect și înțelegere, dacă este cu adevărat profundă poate schimba mentalități, doborî bariere; poate să înnobileze sufletul uman și să îl determine să facă sacrificii, să devină mai bun. Există, totuși, din nefericire, o posibilitate ca o iubire doar să pară adevărată. Din momentul în care, în cazul unei dificultăți întâlnite pe parcurs, unul dintre cei doi îndrăgostiți cedează, nu putem vorbi de două jumătăți. Cea mai des întâlnită dificultate este monotonia. Atunci când ne asemănăm prea mult ne plictisim de celălalt? Cum putem asocia o astfel de idee cu "iubirea adevărată" și cu "reconstituirea întregului"? Acesta e motivul pentru care nu cred că "suntem ceea ce iubim". Din contră, iubim la celălalt ceea ce lipsește din noi și simțim nevoia de a ne regăsi și reuni prin iubire. Dacă am analiza vechile scrieri și percepțiile contemporanilor am concluziona că oamenii nu ar fi existat fără iubire. Dumnezeu l-a creat pe Adam din iubire și pentru că l-a iubit, i-a oferit-o pe Eva. Iar cei doi și-au unit întâi sufletele și apoi trupurile. Julius Evola definește dragostea a fi "contactul dintre două epiderme și schimbul dintre două fantezii". Oamenii se îndrăgostesc, în final, de persoana potrivită și trăiesc prin iubire. Iubirea adevărată nu ține cont de lucruri materiale sau de aspectul exterior. Cum spunea Stendhal în "Teoria Cristalizării", "Frumusețea nu e doar în ochii pe care îi privești, e și în ochii cu care privești." *
          În concluzie, noi, oamenii, suntem ființe care iubesc. Ne căutăm jumătatea până la final, chiar dacă, de multe ori, suntem înșelați de propria inimă, slăbită din cauza separării de celălalt. Iubirea e un sentiment solid, complex, amplu, nu putem să îi percepem toate valențele. Din iubire am fost creați, cu iubire trăim și prin ea atingem absolutul. Ea ne consumă viețile dar fără ea nu am putea trăi. Iubirea creează armonia din Univers și energiile care ne animă.

Dacă lumea ar fi...eu aş fi...

"Dacă lumea ar fi exact aşa cum pare, ţi-ar plăcea să rămâi aşa cum eşti?"
"Iaute unghiile, de ce mi-or fi crescut ele ca la vii şi nu ca la morţi?"

Dacă lumea ar fi un spital, eu aş fi bolnavul.

"Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele
Ziua mă doare Soarele
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi când m-am născut."
(MarinSorescu, Boala )

Dacă lumea ar fi o editură, eu aş fi redactorul
şi-aş publica arta ce vine de la micile genii.

"Lumea se uită foarte ciudat la mine pentru că port ochelari de soare mai tot timpul. Port ochelari de soare când mă spăl pe dinţi, când fac duş, când îmi pieptăn părul! Port ochelari la răsărit şi la apus. Port ochelari în încăpere şi în maxitaxi. Port ochelari seara. Şi am purtat şi ochelari de soare noaptea. Şi o să-i port şi la iarnă şi o să-i port şi în mare. Îi port şi când merg pe stradă pentru că nu mai văd cât de urât se uită oamenii. Lentilele îmi acoperă ochii şi odată cu ei dezgustul şi dezamăgirea."
(Bianca Ojovan)
"Iert totul şi pe toţi, inclusiv pe tine, deşi nu-ţi cunosc crima."
(Bianca Ojovan, citând Paulo Coelho)

"Dacă lumea ar fi... dacă eu aş fi... dar mai bine că eşti."

"Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece, în delta fierbinte
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una de foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurată, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
(Nichita Stănescu, Ce bine că eşti)

"Dacă lumea ar fi plină de intelectuali, eu şi toţi ceilalţi am fi cât mai singuratici"

"Mai bine singuratic şi uitat
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat."
(Bacovia.)

"Dacă lumea ar fi un post de radio, eu aş fi un casetofon."
şi le-aş spune tuturor cât de bogată e Brăila!

"Aş vrea să plâng, dar ochii-mi sunt
ca două pietre obosite
de dor, de soare şi de vânt
aş vrea să plâng, dar lacrimi n-am
aş vrea o clipă să fiu clown
Un clown bătrân şi obosit
Ce râde, plânge, şi iar râde
C-un râs sleit.
Şi-aştept şi eu o oră
două, aştept şi eu să plouă.
să pot fura, ca ultimul golan
O lacrimă de-a ploii de pe geam."
(Nicu Alifantis, Gând)

"singurătatea mea.
Marele meu atu
În faţa lumii în care trăiesc,
viciul meu ascuns adânc,
până în străfundurile fiinţei mele,
mă-ndeamnă să-mi aştept
pacea şi-mpăcarea,
întocmai ca bătrânul grec,
care pe malul mării
îşi privea tăcut corăbiile înecate
de ultimul măcel
al sufletului său"
(Nicu Alifantis, Atu)

Nicu Alifantis,poet, actor, interpret de muzică folk, 31 mai 1954, Brăila

Mihail Sebastian (1907-1945, Brăila), romancier şi dramaturg român. Se naşte ca evreu, urmează facultatea de Drept şi Filozofie la Bucureşti.
Datorită legislaţiei antisemite din 1940 i s-a interzis să lucreze ca jurnalist şi i se retrage licenţa de avocat. Ajunge în închisoare şi scrie un jurnal.
în 1945, la numai câteva luni după ce naziştii sunt alungaţi din România, în sfârşit bucurându-se de libertate, Mihail Sebastian moare lovit de un camion.

"Dacă lumea ar fi o tarabă, eu aş fi cel mai cinstit negustor."

"Doar adevăr eu scriu, precum a mamei
Iubindu-şi fiul, dragostea-mi simt,
Chiar dacă n-are sclipătul aramei
Din sfeşnicele cerului, de-argint...
Să-şi scrie alţii vorbele în vânt,
Eu n-am să laud ce nu vreau să vând..."
(William Shakespeare, Sonetul 21)

"Dacă lumea ar fi doar o biserică, eu aş fi slujitorul."

1.Să aştepţi oricât
2.Să aştepţi orice
3.Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice.
4.Să nu numeri zilele
5.Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6.Nu există pustiu.
7.Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu.
8.Aminteşte-ţi că paradisul, a fost aproape sigur, o grotă.
(Decalogul lui Octavian Paler)

"Dacă lumea ar fi o ţigare, noi am fi fumul"
Ne-am scurge în imensitatea şi nedefinirea spaţiului.

"Cheamă-mă acolo unde clipa ne uită
Uită-mă acolo unde timpul ne iartă
Părăseşte-mă în infernul fluturilor tăi senzuali
O oră sau poate total
Te rog nu mă uita în cădere
Lumea se frânge cântând
Doar noi între două iubiri efemere
Privim asfinţitul curgând."
(Ciprian Buzoianu, Te rog nu mă uita în cădere)

"Dacă lumea ar fi un caiet, eu aş fi cuvântul."

"Când diavolii-i iubesc pe îngeri
Când noaptea şi cu ziua se-ntâlnesc
Atunci la prânz, stele strălucesc
Şi-n tălpi, pe jar, se dau înfrângeri.

Atunci când morţi-or învia
Şi dacă cenuşa va lua foc,
Cei ce-au avut adevărat noroc,
Din lagăre ne vor veghea.

De răul va iubi pe bine
Şi tot binele este rău
Sigur va tâlhări pe tatăl tău
Un om ce-şi apăra pe sine.

Dorinţa de a-i fi doar bine
Şi de-ai cânta fluturi la orgă
E drumul către înrobire
Apoi un pas şi pentru morgă."
(Laura Buzoianu)

Laura Buzoianu: Citiţi! Citiţi afişe, bilete de autobuz, citiţi-l pe Nietzche sau pe Creangă. Citiţi! Doar câteva cărţi te fac deştept, dar ca să le găseşti, trebuie să le citeşti pe toate cele proaste.




~Material alcătuit şi redactat în totalitate de Buzoianu Laura Maria şi Timofte Ana Maria. ~

Eu doar mi-am permis, pentru că am fost citată de ele, să le preiau munca şi să o fac publică pentru simplul fapt că merită. Şi îmi doresc să simţiţi toţi fiorii pe care i-am simţit eu ascultând şi scriind cuvintele lor!

Vintage sight.

     Lumea se uită foarte ciudat la mine pentru că port ochelari de soare mai tot timpul. Port ochelari de soare când mă spăl pe dinţi, când fac duş, când îmi pieptăn părul. Port ochelari de soare când îmi plimb câinele şi când fac cumpărături. Port ochelari la răsărit şi la apus. Port ochelari în încăpere şi în autobuz. Port ochelarii seara. Şi am purtat şi ochelari de soare noaptea. Şi o să-i port şi la iarnă şi o să îi port şi în mare.

     Ochelarii mei de soare au nişte lentile foarte interesante. Îmi place să privesc prin aceste lentile pentru că se vede totul mai întunecat. Poate că pare ciudat că vreau să văd totul mai întunecat dar...în momentele în care dau ochelarii jos totul pare mult mai frumos, mai luminat, lumea nu mai pare aşa de rea. Eu o văd mereu mai întunecată decât este iar atunci când scot lentilele şi o văd cum este ea în realitate, mă bucur.
     Îi port când e seară ca să mi se pară şi mai întunecat...ca atunci când îi scot să-mi dau seama că, de fapt, nici noaptea nu e atât de neagră. Îi port şi când merg pe stradă pentru că nu mai văd cât de urât se uită oamenii. Lentilele îmi acoperă ochii şi, odată cu ei, dezgustul şi dezamăgirea pe care mi-o provoacă oamenii care trec pe lângă mine.

Ninja cutting onions...

"Se povestea de un neguţător din East Smithfield, a cărui soţie era gravidă - aflându-se la primul născut - a fost cuprinsă de chinurile facerii bolnavă fiind de ciumă. Bietul om n-a putut găsi o moaşă s-o ajute, nici o infirmieră s-o îngrijească. Cele două slujnice pe care le ţinea îşi luaseră tălpăşiţa. Sărmanul neguţător a alergat din casă în casă, ca ieşit din minţi, dar nu a putut afla nici un ajutor. În cele din urmă, un paznic din poarta unei case infectate i-a făgăduit că a doua zi în zori va veni o infirmieră. Nefericitul om se întoarse acasă cu inima zdrobită şi o ajută pe nevastă-sa atât cât se pricepu, făcând el pe moaşa. Copilul s-a născut mort şi, după un ceas, îşi dădu şi nevastă-sa duhul în braţele lui. Dimineaţa, când paznicul veni cu infirmiera, după cum făgăduise, găsind uşa deschisă, intră şi-l găsi pe nefericitul soţ strângându-şi încă în braţe soţia moartă; şi atât de strivit de durere, încât, numai la câteva ceasuri, şi-a dat şi el sufletul, fără a fi purtat cel mai mic semn de boală. Se prăbuşise, pur şi simplu, sub povara sufletului."

~ Jurnal din anul ciumei, Daniel Defoe ~

Mărturisire

Mulţi cred că se laudă zicând: "Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurăturile înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi... Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile aceastea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn..."

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea, şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelefem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu...

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aşa şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Te iubesc pentru că mă iubeşti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un îngrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te mai iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doar doruri mari, istovitoare, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimi, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume...

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutările, lacrimi, iubire; toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere...

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa...

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă dintre toate.

~Liviu Rebreanu, Amalgam, Cluj-Napoca, 1976~

Coelho

„Şi brusc Universul părea să fi încetat să se mişte în sala aceea. Atâtea lucruri s-au petrecut: v-am văzut lacrimile. Am văzut lacrimile blândei dumneavoastră soţii, când acel cititor anonim a pronunţat numele unei capele pierdute undeva prin lume.

V-a pierit vocea. Faţa surâzătoare a devenit serioasă. Ochii vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau în vârful genelor, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se aflau acolo fără să fi fost invitate.

Acolo eram şi eu,simţind un nod în gât, fără să ştiu de ce. Le-am căutat în public pe soţia şi fiica mea, pe ele le caut întotdeauna când mă simt în pragul a ceva necunoscut. Ele erau acolo, dar aveau ochii aţintiţi asupra dumneavoastră, tăcute ca toată lumea, căutând să vă sprijine cu privirile lor, ca şi cum privirile ar putea sprijini pe cineva.

Atunci am încercat să mă fixez asupra Christinei, cerând ajutor, încercând să înţeleg ce se petrece, cum avea să se isprăvească tăcerea aceea care părea nesfârşită. Şi am văzut că şi ea plânge, în tăcere, ca şi cum aţi fi fost notele aceleaşi simfonii şi lacrimile amândurora s-ar fi atins, în ciuda distanţei.

Şi timp de mai multe secunde nu mai exista sală, nici public, nici nimic. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră plecaserăţi spre un loc unde nimeni nu vă putea urma; tot ce exista era bucuria de a trăi, povestită doar de tăcere şi emoţie.

Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt cuvinte care au nevoie să ţâşnească. Fără ele, nici o bucurie nu are strălucire, nici o tristeţe nu are un sfârşit. Astfel că vă mulţumesc pentru lacrimile dumneavoastră. ”

~fragment~

Pledoarie pentru cărţile groase

   Nu cunosc suficient de bine psihologia cititorului de literatură de azi! De ce se citeşte şi cum se citeşte? Lectura este o ''căutare a timpului pierdut'', o recuperare a prezentului. Însă cum îi place cititorului să se cufunde în lectură? Este un călător de cursă lungă, fericit să se închidă într-o carte aşa cum, altădată, urca la bordul unui transatlantic pentru a traversa oceanul, a face înconjurul lumii; sau, în civilizaţia grabei pe care o trăim, preferă (acest cititor) să se arunce în citire ca un plonjor care face câteva lungimi de piscină- şi iese din ea pentru a-şi relua ocupaţiile zilnice? Ambele atitudini sunt posibile. Cititorul grăbit este conform cu omul grăbit al lumii noastre. Asta nu înseamnă că nu există şi un altfel de tip de cititor. Lectura (despre asta scriind Matei Călinescu pagini remarcabile ''A citi, a reciti'') nu este numai o ''procesare'' a unui conţinut intelectual, ci şi o complicată operaţie psihologice prin care explorezi lumea (lumea mare) prin lupa lumii mici( lumea ta interioară).

[Ion Vianu, revista Dilemateca, anul III, octombrie, 2008]