Mărturisire

Mulţi cred că se laudă zicând: "Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurăturile înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi... Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile aceastea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn..."

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea, şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelefem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu...

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aşa şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Te iubesc pentru că mă iubeşti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un îngrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te mai iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doar doruri mari, istovitoare, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimi, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume...

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutările, lacrimi, iubire; toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere...

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa...

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă dintre toate.

~Liviu Rebreanu, Amalgam, Cluj-Napoca, 1976~