Se afișează postările cu eticheta love. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta love. Afișați toate postările

Listen to the oldest lady

duminică, 28 februarie 2016

Have you ever wondered why you constantly feel drawn to that one person you think you love? Have you ever asked yourself why do you feel he holds in his big, strong hands your mind, your soul, your will and even your body like you belong to him? And you simply know that no matter what, you do belong to him. How is that?
 It is not the fact that you cannot leave, but you do not want to. Deep inside, you are sure you cannot leave, indeed. Your body aches every time you are apart. You are cold under the blanket, it seems too hot outside in the freezing  wind, you feel alone surrounded by people and you cannot think of anything else than his soul or his voice. You go to bed wondering if he is fine, happy, hungry, cold, alone and so on. You wake up in the middle of the night crying, realizing you fell asleep again without telling him “Good night! I love you!” You fall back, you dream of him. Every.single.night.
Why do you organize your whole day, week maybe, by his plans? Why do you try to find daily a way to go see him? You have to buy bread? Why buying it from the closest shop? No. You go to the closest shop to his place.  Just so you can say “I was nearby and I decided to see you”. What a lie, you little bloody in love girl.
You want to do everything with him, every little thing that crosses your mind and seems either interesting or funny. You picture your future days by his side. And they look gorgeous.
You also have moments when you cry. Because of him, because of the circumstances, because of yourself. There are moments in time when you doubt you love him. And you cry even harder then. You know it is a lie. You feel you love him and you are ready to prove anyone who doubts. Even yourself.  But you have to admit that there are times when he makes you doubt his love. Involuntary, of course. He just does not realize. Probably boys do not overthink like girls do. You lay down a while, think, analyze and cry to the conclusion that it was a misunderstanding. You see him again, his eyes talk to you and the sound of his heart’s beats did not change. He loves you. Like he always did.  Even more every day. Who knows?
In fact, why do you love him? The most complicated simple question. Why do you love this man? The answer can take a small fraction of a second or it can take your whole life to explain.  Besides that, you do not actually know why you love him. You just do. And that, my friend, is what love does to people. Your souls are made of the same material. Once they were one single soul. This is why you both are drawn to each other. And even when you want to leave, there’s something holding you back. Your soul loved his long before your bodies met.
You never thought of that, did you? Your souls tend to be one again. How can two souls be one if they are trapped in separate bodies? They have to be one body.

This is why you love one man and one alone. And this is why he loves you and you cannot doubt that.  Because he’s you. And you are him. End of story. 

Înălțarea ființei

duminică, 24 mai 2015

          A iubi, iubire. Cel mai frumos verb și noțiunea cea mai nobilă, care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Iubirea este sentimentul deplin, înălțător și dătător de sens vieții noastre vremelnice, contribuind, în final, la preschimbarea efemerității în eternitate. Cu toții știm că iubirea nu poate fi, totuși, explicată. Ea are tot atâtea definiții câte inimi sunt în această lume. Eu consider că iubirea e cea care îl conduce pe om la starea perfectă în care se poate contopi cu jumătatea sa, adeverind mitul androginului.
          În primul rând, începând cu scriitori din Evul Mediu precum Dante, până la romantici, realiști și contemporani, iubirii i s-au atribuit diverse definiții și trăsături. Aligheri ne învață că iubirea are puteri nebănuite, e capabilă " să miște Soarele și celelalte stele." Jose Ortega, în "Studii despre iubire", definește iubirile ca fiind "istorii mai mult sau mai puțin agitate ce survin între bărbați și femei." Din acest studiu se desprind numeroase aspecte ale iubirii: "nu doar bărbatul iubește femeia și femeia pe bărbat, ci iubim arta, știința, mama își iubește fiul și omul religios îl iubește pe Dumnezeu." Mai mult, fiecare dintre noi are propriul mod de a iubi.. Suntem unici. Noi nu ne asemănăm ci ne înțelegem, ne potrivim. Se spune, de asemenea, ca opusele se atrag. Eu contest acest lucru. Spre exemplu, cum putem crede, bazându-ne pe un proverb și pe două, trei excepții, că o judecătoare ar iubi un criminal sau că o pacifistă s-ar îndrăgosti de Hitler? Iubirea, însă, nu ține cont de proverbe precum cel de mai sus și nici de scriitori ca Nichita Stănescu, care afirma "Suntem ceea ce iubim." Iubirea se înfiripă în cele mai neașteptate situații și între cele mai neobișnuite persoane. Uneori, ea atenuează opozițiile și le determină să se atragă până la complementaritate, alteori amplifică asemănările pentru a reconstitui androginul.
          Pe de altă parte, în viziunea romanticilor, iubirea pământeană reprezintă forma de atingere a absolutului. Chiar dacă este un sentiment rar ce presupune devotament complet, loialitate, respect și înțelegere, dacă este cu adevărat profundă poate schimba mentalități, doborî bariere; poate să înnobileze sufletul uman și să îl determine să facă sacrificii, să devină mai bun. Există, totuși, din nefericire, o posibilitate ca o iubire doar să pară adevărată. Din momentul în care, în cazul unei dificultăți întâlnite pe parcurs, unul dintre cei doi îndrăgostiți cedează, nu putem vorbi de două jumătăți. Cea mai des întâlnită dificultate este monotonia. Atunci când ne asemănăm prea mult ne plictisim de celălalt? Cum putem asocia o astfel de idee cu "iubirea adevărată" și cu "reconstituirea întregului"? Acesta e motivul pentru care nu cred că "suntem ceea ce iubim". Din contră, iubim la celălalt ceea ce lipsește din noi și simțim nevoia de a ne regăsi și reuni prin iubire. Dacă am analiza vechile scrieri și percepțiile contemporanilor am concluziona că oamenii nu ar fi existat fără iubire. Dumnezeu l-a creat pe Adam din iubire și pentru că l-a iubit, i-a oferit-o pe Eva. Iar cei doi și-au unit întâi sufletele și apoi trupurile. Julius Evola definește dragostea a fi "contactul dintre două epiderme și schimbul dintre două fantezii". Oamenii se îndrăgostesc, în final, de persoana potrivită și trăiesc prin iubire. Iubirea adevărată nu ține cont de lucruri materiale sau de aspectul exterior. Cum spunea Stendhal în "Teoria Cristalizării", "Frumusețea nu e doar în ochii pe care îi privești, e și în ochii cu care privești." *
          În concluzie, noi, oamenii, suntem ființe care iubesc. Ne căutăm jumătatea până la final, chiar dacă, de multe ori, suntem înșelați de propria inimă, slăbită din cauza separării de celălalt. Iubirea e un sentiment solid, complex, amplu, nu putem să îi percepem toate valențele. Din iubire am fost creați, cu iubire trăim și prin ea atingem absolutul. Ea ne consumă viețile dar fără ea nu am putea trăi. Iubirea creează armonia din Univers și energiile care ne animă.

Mărturisire

vineri, 27 aprilie 2012


Mulţi cred că se laudă zicând: "Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurăturile înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi... Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile aceastea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn..."

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea, şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelefem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu...

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aşa şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Te iubesc pentru că mă iubeşti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un îngrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te mai iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doar doruri mari, istovitoare, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimi, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume...

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutările, lacrimi, iubire; toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere...

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa...

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă dintre toate.


~Liviu Rebreanu, Amalgam, Cluj-Napoca, 1976~