Îndemn

miercuri, 30 noiembrie 2011


Învaţă de la toate să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi!
Învaţă de la Soare cum neclintit s-apui;
Învaţă de la piatră cum trebuie să spui;
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate că toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vreme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea!
Învaţă de la Soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la Lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vultur când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei!
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la Soare să ai blândeţea sa!
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!
                                    ~Rudyard Kipling~

Pledoarie pentru cărţile groase

sâmbătă, 11 iunie 2011

   Nu cunosc suficient de bine psihologia cititorului de literatură de azi! De ce se citeşte şi cum se citeşte? Lectura este o ''căutare a timpului pierdut'', o recuperare a prezentului. Însă cum îi place cititorului să se cufunde în lectură? Este un călător de cursă lungă, fericit să se închidă într-o carte aşa cum, altădată, urca la bordul unui transatlantic pentru a traversa oceanul, a face înconjurul lumii; sau, în civilizaţia grabei pe care o trăim, preferă (acest cititor) să se arunce în citire ca un plonjor care face câteva lungimi de piscină- şi iese din ea pentru a-şi relua ocupaţiile zilnice? Ambele atitudini sunt posibile. Cititorul grăbit este conform cu omul grăbit al lumii noastre. Asta nu înseamnă că nu există şi un altfel de tip de cititor. Lectura (despre asta scriind Matei Călinescu pagini remarcabile ''A citi, a reciti'') nu este numai o ''procesare'' a unui conţinut intelectual, ci şi o complicată operaţie psihologice prin care explorezi lumea (lumea mare) prin lupa lumii mici( lumea ta interioară).

[Ion Vianu, revista Dilemateca, anul III, octombrie, 2008]

Bebe.

duminică, 22 mai 2011

Astăzi am venit cu autobuzul acasă. Şi în centru s-au urcat o grămadă de grămezi de oameni şi au umplut tot autobuzul, printre care mulţi moşi enervanţi care nu aveau loc, o tipă cu un canish în lesă şi o femeie cu un cărucior. Iniţial mi-am spus: ''Doamne! Dacă vede că nu e loc, unde urcă?'' Dar în scurt timp mi-a trecut. Copilaşului îi era cald şi nu se simţea bine şi a început să plângă. Mama lui a încercat să-l liniştească dar nu vroia de nicio culoare să tacă din gură.
Am schimbat melodia ca să găsesc ceva mai tare, mai hard ca să nu-l mai aud pe ăla micu' plângând. Mama lui l-a luat în braţe după ce s-a mai făcut puţin loc în partea de mijloc a autobuzului- unde eram şi eu dar şi femeia cu copilul- şi l-a aşezat cu funduleţul pe bara aceea galbenă arătându-i lumea pe geam. Micuţul, fericit de astă dată, a început să râdă. Şi Doamne ce râs colorat avea! Era aşa micuţ şi nevinovat. Am întors privirea, cu toate că ascultam hard rock, i-am auzit chicoteala, şi l-am văzut aşa aproape de mine. Era micuţ şi când mama lui i-a scos fesuleţul am văzut că avea părul blond şi delicat. Ochii lui verzi mă făceau să nu pot schimba privirea. Era mic, sincer mama lui îl putea ţine şi doar cu o singură mână dar îl strângea bine la piept cu amândouă ca să se asigure că puiul ei va fi în siguranţă.
Mă uitam la mânuţele lui mici cu degeţele subţiri şi atât de fragile, cum se agitau şi arătau neîndemânatic lucrurile care se puteau observa pe geam. Mama lui îl săruta pe căpşor şi îl alinta. Puiul nu vroia să stea deloc cuminte, se agita, râdea, ţipa şi se uita curios în ochii fiecărui om din apropierea lui.
Mă uitam la el şi am început să plâng. Mă gândeam cât de fericită este o mamă căreia bebeluşul îi zâmbeşte sau o atinge uşor pe faţă. Când încearcă să o pupe sau să spună : ''Mama!''. Cred că este cea mai mare fericire a unei mame. Nu spun că pe deasupra, a muncit atât pentru el, ca să-l aducă pe lume, să-l crească, să-l protejeze de orice  umbră care ar fi putut să-l pună în pericol sau să-l sperie. Munca pe care o mamă o face ca să îşi crească puiul nu poate fi răsplătită în niciun fel. NICIUNUL!!! Mama mereu îmi spune că dacă sunt cuminte, şi învăţ şi iau numai note bune este cel mai bun mod prin care să-i mulţumesc. Dar nu e aşa. Repectul, iubirea şi faptul că o asculţi o face fericită pe mama dar nu există răsplată pentru ceea ce este în stare o mamă să facă pentru copilul ei.

Cum spuneam.. plângeam uitându-mă la el şi nu înţelegeam de ce. Era atât de mic. Era lumina ochilor mamei lui. Ea îl iubea mult, îl strângea tare în braţe şi râdea cu el. Mă bucuram odată cu ea doar privind acel copilaş. Modul cum râdea şi cum o privea pe mama lui, pur şi simplu am început să plâng. Mă gândeam la mama mea şi la cât de mult mă iubeşte şi la tot ceea ce ar face pentru mine. Iar plâng. Mă gândeasc la mama, care e în bucătărie şi găteşte un anume fel de mâncare pentru că ştie că mie îmi place. E mama mea şi o iubesc foarte mult pentru tot ce face şi aş vrea să fiu eu aceea care să-şi dea seama cum poţi răsplăti o mamă pentru ceea ce face ea. Dar până atunci eu doar o voi iubi şi o voi preţui ca pe cel mai sfânt lucru din întreaga lume.

Când să coboare din autobuz mama i-a spus bebeluşului :'' Gata Nicolas!:) Coborâm acum!'' şi l-a pupat pe frunte. A fost cel mai drăguţ lucru.

P.S.: Ar trebui să-i spun mai des mamei mele :''Te iubesc!''.

"La început"

vineri, 25 februarie 2011


HELSTON, ANGLIA, SEPTEMBRIE 1854

          Pe la miezul noptii, ochii se prisera in sfarsit, forma. Aveau o privire de felina, pe jumatate hotarata, pe jumatate nesigura- intr-un cuvant, necazuri. Da, acea expresie era cum nu se poate de potrivta. Ochii se alungeau pana la fruntea fina si eleganta, la cativa centimetri de parul ei negru care-i cadea in valuri pe umeri.
          Tinu foaia cu mana intinsa in fata, ca sa vada cat progresase. Era dificil sa lucreze fara s-o aiba in fata ochilor, da, pe de alta parte, nu ar fi putut sa schiteze nimic in prezenta ei. De cand sosise ea la Londra- ba nu, de cand o vazuse prima data- fusese mereu nevoit s-o tina la distanata.
         Cu fiecare zi care trecea, ea e apropia mai mult de el, si, in fiecare zi, lui ii era mai greu sa reziste. Acesta era motivul pentru care avea sa plece de diminineata- in India, in Americi, nu stia si nici nu-i pasa. Oriunde ar fi ajuns in cele din urma. i-ar fi fost mai usor decat sa ramana aici.
          Se apleca din nou asupra desenului, oftand in timp ce finisa cu degetul pata de carbune care inchipuia forma plina si  imbufnata a buzei ei de jos. Hartia aceasta lipsita de viata, imporstoare cruda, era singurul mod prin care o putea lua cu el.
         Apoi, indreptandu-si spatele in fotoliul imbracat in piele, o simti. Adierea calda care ii mangaie ceafa.
          Ea.
         Simpla ei apropiere ii dadea intotdeauna cea mai stranie senzatie, asemenea caldurii emanate de un bustean care trosneste in foc transformandu-se in taciuni. Stia fara sa fie nevoie sa se intoarca: ea era acolo. Ii ascunsese portretul in caietul de schite din poala, dar senzatia nu disparu.
         Ochii ii cazura pe canapeaua imbracata in material ivoriu, aflata de partea cealalata a salonului, acolo unde, doar cu cateva ore inainte, ea aparuse pe neasteptate, mai tarziu decat toti ceilalti invitati, intr-o rochie de matase trandafirie, pentru a o aplauda pe fata cea mare a gazdei lor, care ii cantase cu interpretarea ei de clavecin. Arunca o privire pe fereastra camerei, spre veranda, unde, cu o zi inainte, se furisase pana la el, cu un buchet de bujori salbatici albi in mana. Inca mai credea ca atractia pe care o simtea fata de el era nevinovata, ca desele lor intalniri in foisor nu erau decat... coincidente fericite. Cat de naiva era! Dar nu avea sa-i spuna niciodata adevarul- el era cel care trebuia sa poarte povara secretului.
         Se ridica si se intoarse, lasand schitele pe scaunul de piele. Iat-o acolo, in halatul ei alb, simplu, pe fundalul draperiei din catifea rubinie. Parul ei de abanos i se desfacuse din bentita. Expresia de pe chipul ei era aceeasi pe care el o desenase de atatea ori. Obrajii ii erau imbujorati. Oare era furioasa?Ruinata?Si-ar fi dorit sa afle raspunsul, dar nu putea sa intrebe.
      -Ce faci aici?
        Era constient ca vocea ii sunase ca un marait taios si ii paru rau, stiind ca ea n-ar fi putut intelege niciodata.
      - Nu... nu puteam sa adorm, se balbai ea, apropiindu-se de el si de fotoliu. Am vazut lumina aprinsa in camera ta si apoi- se opri, uitandu-se in jos la propiile maini- cufarul tau din fata usii. Pleci undeva?
       -Aveam de gand sa-ti spun...
        Vocea i se franse. Nu ar fi trebuit sa minta. Nu intentionase niciodata sa-i dezvaluie planurile lui. Spunandu-i, n-ar fi facut decat sa inrautateasca situatia. Oricum, deja lasase lucrurile sa mearga prea departe, sperand ca, de data aceasta, va fi altfel.
       Ea se apropie mai mult, iar privirea ii cazu pe caietul de schite.
       -Ma desenai?
      Tonul ei surprins ii aminti ce abis cascase intre ei. Chair si dupa tot timpul petrecut impreuna in saptamanile acelea, ea inca nu intrezarea adevarul din spatele atractiei pe care o simteau unul pentru celalalt.
       Era bine asa- sau macar aceasta era cea mai buna solutie. In ultimele zile, de cand luase hotararea sa plece, se lupta sa se desprinda de ea. Efortul il sleia intr-atat de puteri, incat, de indata ce ramanea singur, trebuia sa cedeze dorintei inabusite pana atunci de-a o desena. Isi umpluse caietul de schite cu pagini care-i redau gatul arcuit, claviculele marmoreene, abisul negru din parul ei.
        Acum, se uita din nou la desen, nu rusinat ca fusese prins desenand-o, ci mai rau. Cand isi dadu seama ca descoperirea ei- ce ii dadea de gol sentimentele- o va distruge, il strabatea un fior din cap pana-n picioare. Ar fi trebuit sa fie mai atent. De fiecare data incepea asa.
          - Lapte caldut cu o lingurita de melasa, murmura el, stand in continuare cu spatele la ea. Apoi adauga cu tristete: te ajuta sa adormi.
        -De unde stii? Si mama obisnuia sa...
        -Stiu, ii spuse, intorcandu-se spre ea.
        Uimirea din vocea ei nu-l surprinsese, dar nu putea sa-i explice de unde stia sau sa-i spuna ed cate ori ii administrase exact remediul acesta, cand veneau umbrele, si cum o tinuse in brate pana adormise.
        Ii simti atingerea de parca l-ar fi ars prin camasa- mana ei se odihnea delicat pe umarul lui, taindu-i respiratia. Inca nu se atinsesera in aceasta viata, si primul contact il lasa intotdeauna fara aer.
        -Raspunde-mi, ii sopti. Pleci?
        -Da.
        -Atunci, ia-ma cu tine, izbucni ea.
       Imediat, el o vazu cum tragea aer in piept, voind sa-si retraga spusele. Evolutia emotiilor i se vadea in cuta ce i se adancea intre ochi: avea sa se simta furioasa, apoi uluita, apoi rusinata de propria indrazneala. Mereu reactiona asa, iar el facuse de prea multe ori greseala de-a o consola in acele momente.
        -Nu, sopti el, amintindu-si... mereu isi amintea... maine plec pe mare. Daca tii vreaun pic la mine, nu vei mai spune niciun cuvant.
       -Daca tin la tine, repeta ea, de parca ar fi vorbit singura. Te... te iub...
       -Nu face asta.
       -Trebuie s-a spun. Te... te iubesc, sunt sigura, si daca pleci...
       -Daca plec, iti salvez viata. Vorbea incet, incercand sa ajunga la o parte din ea care ar fi putu sa-si aminteasca. Oare mai era acolo, ingropata pe undeva? Unele lucruri sunt  mai importante decat dragostea. Nu ai cum sa intelegi, dar va trebui sa ai incredere in mine.
      Ochii ei ii sfredeleau chipul. Apoi facu un pas in spate si-si incrucisa bratele pe piept. Si asta era vina lui- intotdeauna ii scotea la iveala latura aroganta atunci cand ii vorbea de sus.
      -Vrei sa spui ca exista lucruri mai importane decat asta? il provoca, luandu-i mainile si ducandu-si-le la inima.
      Ah, daca ar fi stiut ea ce avea sa urmeze! Sau macar daca el ar fi fost mai puternic si ar fi fost capabil s-o opreasca. Daca n-o oprea, ea n-avea sa invete niciodata, iar trecutul nu ar fi facut decat sa se repete, torturanudu-i pe amandoi iar si iar.
       Caldura familiara a pielii ei sub palmele lui il facu sa-si dea capul pe spate si sa geama. Incerca sa ii ignore apropierea, amintirea bine cunoscute a buzelor ei pe ale lui, nefericirea ca toate acestea trebuiau sa se incheie. Dar degetele ei apasau atat de usor peste ale lui. Ii putea simti inima batand nebuneste prin materialul subtire al vesmantului de bumbac.
        Ea avea dreptate. Nu mai exista nimic in afara de asta. Nu existase niciodata. Era pe punctul sa cedeze si s-o ia in brate, cand ii zari privirea. Parea ca vazuse o fantoma.
        Se departa de el, cu mana la frunte.
       -Am o senzatie foarte ciudata, sopti ea.
      Nu... oare era deja prea tarziu?
        Ochii i se ingustara, pana ajunsera asemenea celor din desenele lui, si se intoarse spre el, punandu-i mainile pe piept, iar buzele i se deschisera in asteptare:
       -Poti sa-mi spui ca sunt nebuna, dar jur ca am mai fost aici inainte...
       Asadar, era  prea tarziu. El ridica privirea, tremurand, simtind cum coboara intunericul. Se folosi de ultima sansa de a o trage spre el, de a o strange cu putere in brate, asa cum isi dorea de saptamani intregi.
       De indata ce buzele lor se contopira, amandoi ramasera secatuiti de puteri. Gustul de caprifoi al gurii ei il ameti. Cu cat se lipea mai strans de el, cu atat stomacul lui se strangea mai mult de placere si agonie. Limba ei o urmari pe a lui, iar flacara dintre ei se inteti, devenind mai puternica la fiecare noua atingere, cu fiecare noua explorare. Desi nimic din toate acestea nu era nou.
         Incaperea se cutremura. In jurul lor sa forma o aura stralucitoare.
         Ea nu era constienta de nimic, nu observa nimic, nu intelegea nimic in afara de sarutul lor.
        Numai el stia ce era pe cale sa se intample, ce insotitori intunecati erau pregatiti sa le intrerupa reuniunea. Cu toate ca, din nou, nu era capabil sa schimbe cursul, stia.
         Umbrele se involburara deasupra lor. Atat de aproape, incat ar fi putut sa le atinga. Atat de aproape, incat el se intreba daca ea putea auzi ce sopteau. Se uita cum norul trecea prin fata ei. Pentru o clipa, zari o sclipire ingrozita formandu-i-se in ochi.
         Apoi nu mai ramasese nimic, absolut nimic.





P.S.:Cartea din care am luat acest fragment care chiar asa se numeste "La inceput" este "Damnare " de Lauren Kate.