Vintage sight.

     Lumea se uită foarte ciudat la mine pentru că port ochelari de soare mai tot timpul. Port ochelari de soare când mă spăl pe dinţi, când fac duş, când îmi pieptăn părul. Port ochelari de soare când îmi plimb câinele şi când fac cumpărături. Port ochelari la răsărit şi la apus. Port ochelari în încăpere şi în autobuz. Port ochelarii seara. Şi am purtat şi ochelari de soare noaptea. Şi o să-i port şi la iarnă şi o să îi port şi în mare.

     Ochelarii mei de soare au nişte lentile foarte interesante. Îmi place să privesc prin aceste lentile pentru că se vede totul mai întunecat. Poate că pare ciudat că vreau să văd totul mai întunecat dar...în momentele în care dau ochelarii jos totul pare mult mai frumos, mai luminat, lumea nu mai pare aşa de rea. Eu o văd mereu mai întunecată decât este iar atunci când scot lentilele şi o văd cum este ea în realitate, mă bucur.
     Îi port când e seară ca să mi se pară şi mai întunecat...ca atunci când îi scot să-mi dau seama că, de fapt, nici noaptea nu e atât de neagră. Îi port şi când merg pe stradă pentru că nu mai văd cât de urât se uită oamenii. Lentilele îmi acoperă ochii şi, odată cu ei, dezgustul şi dezamăgirea pe care mi-o provoacă oamenii care trec pe lângă mine.

Ninja cutting onions...

"Se povestea de un neguţător din East Smithfield, a cărui soţie era gravidă - aflându-se la primul născut - a fost cuprinsă de chinurile facerii bolnavă fiind de ciumă. Bietul om n-a putut găsi o moaşă s-o ajute, nici o infirmieră s-o îngrijească. Cele două slujnice pe care le ţinea îşi luaseră tălpăşiţa. Sărmanul neguţător a alergat din casă în casă, ca ieşit din minţi, dar nu a putut afla nici un ajutor. În cele din urmă, un paznic din poarta unei case infectate i-a făgăduit că a doua zi în zori va veni o infirmieră. Nefericitul om se întoarse acasă cu inima zdrobită şi o ajută pe nevastă-sa atât cât se pricepu, făcând el pe moaşa. Copilul s-a născut mort şi, după un ceas, îşi dădu şi nevastă-sa duhul în braţele lui. Dimineaţa, când paznicul veni cu infirmiera, după cum făgăduise, găsind uşa deschisă, intră şi-l găsi pe nefericitul soţ strângându-şi încă în braţe soţia moartă; şi atât de strivit de durere, încât, numai la câteva ceasuri, şi-a dat şi el sufletul, fără a fi purtat cel mai mic semn de boală. Se prăbuşise, pur şi simplu, sub povara sufletului."

~ Jurnal din anul ciumei, Daniel Defoe ~

Mărturisire

Mulţi cred că se laudă zicând: "Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurăturile înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce înseamnă a iubi... Dar zilele trec, veşnic aceleaşi, searbede şi plictisitoare, şi viaţa mea se scurge întocmai ca viaţa unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile aceastea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă şi apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost nişte visuri pe care le uiţi îndată ce te-ai deşteptat din somn..."

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...

Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.

Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea, şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelefem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu...

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: ştiu să iubesc, fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aşa şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte "a fi iubit".

Te iubesc pentru că mă iubeşti; acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometaţi.

Eu însă zic că nu există poet, muzician, pictor sau sculptor mai mare ca un îngrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească!

Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios.

Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te mai iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.

Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii.

Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doar doruri mari, istovitoare, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimi, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume...

O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.

Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru.

Sărutările, lacrimi, iubire; toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere...

Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa...

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă dintre toate.

~Liviu Rebreanu, Amalgam, Cluj-Napoca, 1976~

Coelho

„Şi brusc Universul părea să fi încetat să se mişte în sala aceea. Atâtea lucruri s-au petrecut: v-am văzut lacrimile. Am văzut lacrimile blândei dumneavoastră soţii, când acel cititor anonim a pronunţat numele unei capele pierdute undeva prin lume.

V-a pierit vocea. Faţa surâzătoare a devenit serioasă. Ochii vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau în vârful genelor, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se aflau acolo fără să fi fost invitate.

Acolo eram şi eu,simţind un nod în gât, fără să ştiu de ce. Le-am căutat în public pe soţia şi fiica mea, pe ele le caut întotdeauna când mă simt în pragul a ceva necunoscut. Ele erau acolo, dar aveau ochii aţintiţi asupra dumneavoastră, tăcute ca toată lumea, căutând să vă sprijine cu privirile lor, ca şi cum privirile ar putea sprijini pe cineva.

Atunci am încercat să mă fixez asupra Christinei, cerând ajutor, încercând să înţeleg ce se petrece, cum avea să se isprăvească tăcerea aceea care părea nesfârşită. Şi am văzut că şi ea plânge, în tăcere, ca şi cum aţi fi fost notele aceleaşi simfonii şi lacrimile amândurora s-ar fi atins, în ciuda distanţei.

Şi timp de mai multe secunde nu mai exista sală, nici public, nici nimic. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră plecaserăţi spre un loc unde nimeni nu vă putea urma; tot ce exista era bucuria de a trăi, povestită doar de tăcere şi emoţie.

Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt cuvinte care au nevoie să ţâşnească. Fără ele, nici o bucurie nu are strălucire, nici o tristeţe nu are un sfârşit. Astfel că vă mulţumesc pentru lacrimile dumneavoastră. ”

~fragment~

Pledoarie pentru cărţile groase

   Nu cunosc suficient de bine psihologia cititorului de literatură de azi! De ce se citeşte şi cum se citeşte? Lectura este o ''căutare a timpului pierdut'', o recuperare a prezentului. Însă cum îi place cititorului să se cufunde în lectură? Este un călător de cursă lungă, fericit să se închidă într-o carte aşa cum, altădată, urca la bordul unui transatlantic pentru a traversa oceanul, a face înconjurul lumii; sau, în civilizaţia grabei pe care o trăim, preferă (acest cititor) să se arunce în citire ca un plonjor care face câteva lungimi de piscină- şi iese din ea pentru a-şi relua ocupaţiile zilnice? Ambele atitudini sunt posibile. Cititorul grăbit este conform cu omul grăbit al lumii noastre. Asta nu înseamnă că nu există şi un altfel de tip de cititor. Lectura (despre asta scriind Matei Călinescu pagini remarcabile ''A citi, a reciti'') nu este numai o ''procesare'' a unui conţinut intelectual, ci şi o complicată operaţie psihologice prin care explorezi lumea (lumea mare) prin lupa lumii mici( lumea ta interioară).

[Ion Vianu, revista Dilemateca, anul III, octombrie, 2008]